〃Rue ducea o viață banală într-un sat uitat de lume din orașul Greenhold. Era plină de viață, dornică și mii de scântei ardeau în ochii ei.
Tatăl ei abuziv și violent nu o lăsa să plece în lume, să exploreze și să învețe la un liceu de prestigiu, o...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Notă.
Cred că noi oamenii suntem fabricați să nu iubim, să nu valorificăm un lucru până ajungem să îl pierdem. De ce abia când acel lucru mărunt, nesemnificativ, dispare îl vedem ca pe un lucru măreț, un lucru cu imensitate?
Noi oamenii din păcate nu conștientizăm timpul, nu îl punem în balanță. Ceea ce ai azi, mâine s-ar putea să fie o amintire.
Iubește-ți părinții, petrece timp cu ei, iartă-i pe cei care ți-au greșit, joacă-te cu câinele tău în grădină, oferă-i mamei tale o floare. Fă azi ceea ce îți dorești înainte ca să devină o amintire...fiindcă timpul nu are o capsulă ascunsă, care poate fi inversată.
Cel mai mare cadou pe care îl primim zi de zi de la Dumnezeu este timpul - El ne oferă secunde, minute și ore zi de zi ca să facem lucrurile care ne încântă. Te-ai gândit de câte ori El i-a prelungit timpul câinelui tău? al mamei tale, ca tu să te mai bucuri înca o zi, o secundă alături de ei? poate că El de multe ori a oprit durerea să curgă peste tine, anulând la nesfârșit ceea ce este menit să se întâmple.
De aceea trebuie să fim recunoscători pentru lucrurile simple care ne împlinesc sufletul zi de zi, să nu mai lăsăm tristețea și amărăciunea să ne golească sufletul și să îl pustiiască. Acesta este semnul tău să prețuiești ceea ce ai, să te așezi în genunchi și să zici Mulțumesc Doamne, că mi-ai oferit-o pe mama și azi, mulțumesc că sunt bine, că nimeni din casa mea nu lipsește, mulțumesc pentru pâine, pentru soare și pentru că te îngrijești de ceea ce iubesc eu zi de zi. Mulțumesc că ești prezent.
3. În bustul gol în mijlocul satului?
Când brațele lui mi-au lipit prosopul de pielea udă și crestată de la frig, am simțit un pumnal cum mă lovește în piept.
Era prima dată când mă aflam în preajma cuiva așa, dezbrăcată și expusă. Probabil de la spate mă văzuse, iar gândul ăsta mi-a umplut inima de teamă.
- Ia-ți mâinile de pe mine, altfel...lacrimile cresc în ochii mei pe măsură ce îl simt mai aproape de mine.
Stau să-mi cadă în gol rezemate de pleopele mele, iar când îmi strâng ochii înfiorată, se desprind într-un șir lung ajungându-mi pe bărbie.
- Calmează-te, prințesa din hambar, nu mă încântă să te văd goală. Își strâmbă nasul, dându-se câțiva pași în spate.
- Atunci ce făceai în spatele meu? strâng prosopul din toate părțile pe mine, asigurându-mă că îmi ajunge pe tot corpul.
- Ești idioată?
Era o întrebare?
- Erai goală și urlai și te plimbai haotic prin salon, tu realizezi că jaluzele nu erau trase? intuiește cu mâna către geamul din spatele meu.
