〃Rue ducea o viață banală într-un sat uitat de lume din orașul Greenhold. Era plină de viață, dornică și mii de scântei ardeau în ochii ei.
Tatăl ei abuziv și violent nu o lăsa să plece în lume, să exploreze și să învețe la un liceu de prestigiu, o...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
4. Ți-e frică să te uiți în ochii mei?
Un ger năprasnic iscodea satul, temperaturile scădeau din ce în ce mai mult, ajungând aproape de îngheț.
Oamenii fugeau să se adăpostească în case, un vânt puternic străbătea prin sat. Animalele scrâșneau speriate, fugind în hambare și ascunzându-se.
Singurul care stătea în mijlocul satului, savurând o țigară, la bustul gol era Sin. Privirea lui era absentă, fizic era la câțiva pași de mine, dar cu gândul era la celălalt capăt al lumii.
Era atât de înțepenit în mintea lui încât frigul nu îl afecta absolut deloc.
Viața din sat semăna acum cu un tablou posomorât, ploaia făcea ca totul să prindă un contur tipic unei ierni sărace. Trăisem deja de prea multe ori acest anotimp, în atâția ani iarna m-a prins tot aici, omorându-mi speranța că voi pleca vreodată de aici.
Urmau sărbătorile, satul se mai învesela puțin, devenea mai colorat din cauza decorațiunilor, dar tristețea care ne înnegura sufletele nu dispărea.
Strângeam lemnele în brațe și le duceam în șopron, iar tata băga drujba în balot și-l înjumățățea. Bunica abia se apleca să le strângă, gemând ușor de durere și ținându-și o mână în capătul coloanei.
Avea capul și gura învelită în batic, picioarele i se împotmoliseră în nămol și apă cu rumeguș.
- Ai găsit ce ți-am lăsat? șoptește ea în trecăt pe lângă mine, strângând câteva coji de la lemne din rumeguș.
- Da, le-am mâncat. Îi răspund rapid fără ca tata să observe.
Mâinile îi înghețaseră, erau roșii ținând cu greu lemnele între degete. Așchiile îi pătrunseseră unghiile.
- Bunico, lasă că fac eu. Îi strâng mâinile în ale mele. Du-te înăuntru.
Ea își ridică ochii spre mine zâmbind cu teamă, dar privirea tatei intervine în contactul nostru vizual, sudând un perete.
- Ce tot vorbiți acolo?
- Bunica, zic cu o voce plăpândă, nu mai poate. I-am zis să plece înăuntru.
- Bine, las-o să meargă. Poți pleca și tu. O să-l rog pe vecin să mă ajute.
Chiar era în apele lui? eu și bunica rămânem șocate. El care era în stare să ne cocoșească cu munca..
- Bine, răspunde bunica puțin îngrijorată.
Plecăm amândouă înăuntru și ne ascundem picioarele lângă sobă,
Aerul cald îmi năvălește nările și îmi încălzește obrajii înghețați, transportând căldura în tot corpul meu degerat. Bunica se încovăie lângă sobă, presându-și mâinile de plăcile fierbinți.
