O vară în mesaje - PUBLICATĂ

Capitolul 1

Arăt ca o prințesă. Vorbesc ca o prințesă. Însă mă simt al dracului de mult ca un căpcăun.

Mă uit în oglinda imensă din camera mea și-mi aranjez rochia. E un Balmain, bineînțeles. Negru clasic, cu un decolteu discret și o despicătură laterală ce urcă exact atât cât să facă pe plac mamei, dar nu suficient încât să-l determine pe tata să-mi arunce un pardesiu peste umeri. E elegantă, sobră și costisitoare – exact ca viața pe care se presupune că ar trebui s-o duc.

Îmi aranjez părul blond în niște bucle lejere ce par natural dezordonate și îmi verific o ultimă dată machiajul.

Totul arată impecabil.

Oftez. E o imagine frumoasă, dar mă simt ca o păpușă Barbie îmbrăcată pentru o premieră de film. Prefer oricând blugii mei rupți de la Levi's și tricoul oversized cu Nirvana, însă aparent asta nu se încadrează în codul vestimentar al serii.

Mai am doar câteva minute până când va trebui să cobor și să intru în rolul fiicei perfecte. Încerc să-mi amintesc toate lecțiile de etichetă pe care le-am primit de-a lungul anilor.

„Ține spatele drept, zâmbește cu grație, nu vorbi despre politică sau bani." Aș adăuga și „nu menționa niciodată că ai vrea să renunți la tot și să te muți într-o rulotă", dar cumva asta nu a fost niciodată inclusă în lecțiile oficiale.

Îmi pun colierul de perle – cadou de la bunica din partea mamei. Mă întreb dacă ea s-a gândit vreodată că nepoata ei va purta aceste perle în timp ce-și imaginează cum ar fi să apere pro bono în instanță oamenii care nu își pot permite un avocat în loc să conducă un imperiu financiar. Probabil că se răsucește în cripta ei de marmură italiană la gândul ăsta.

Îmi încalț pantofii – niște Louboutin cu toc de doisprezece centimetri care arată divin, însă mă fac să mă simt de parcă aș merge pe catalige acoperite cu sticlă. Mă consolez cu gândul că, dacă voi cădea, cel puțin o voi face spectaculos. Poate că asta va fi amintirea pe care toată lumea o va păstra din această seară – moștenitoarea stângace care s-a prăbușit în fântâna arteziană din mijlocul salonului.

Îmi iau poșeta clutch, o bijuterie în sine, suficient de mică încât să nu poată conține nimic util. Mă întreb dacă ar trebui să-mi strecor în ea un mini-sandviș, pentru cazul în care voi leșina de foame printre canapelele minuscule și paharele de șampanie care vor circula toată seara.

Aud sunetul orchestrei de jos, începând să cânte un vals elegant. E semnalul meu. E timpul să cobor și să intru în lumina reflectoarelor, la propriu și la figurat.

Mă îndrept spre ușă, încercând să-mi amintesc să zâmbesc și să par entuziasmată de perspectiva unei seri pline de conversații superficiale și complimente false.

În timp ce cobor maiestuoasa scară în spirală, îmi imaginez pentru o clipă cum ar fi fost dacă părinții mei ar fi fost oameni obișnuiți. Poate că am fi sărbătorit într-un restaurant de cartier, cu o prăjitură cumpărată de la cofetăria din colț și cadouri modeste, dar pline de semnificație. În loc de asta, sunt pe cale să intru într-o sală de bal, plină cu oameni care probabil evaluează mental cât costă fiecare element al ținutei mele.

Ajung la baza scării și plasez zâmbetul perfect pe față – nu prea larg, să nu par entuziasmată excesiv, dar suficient de strălucitor încât să sugerez că sunt încântată să fiu aici. E un zâmbet pe care l-am exersat ore în șir în fața oglinzii, până când a devenit la fel de natural ca respirația. Sau cel puțin așa sper.

Toată lumea se întoarce să mă privească. Zâmbete false, complimente exagerate.

„Oh, Scarlett, ești atât de frumoasă!"