O vară în mesaje - PUBLICATĂ

Capitolul 2

Luminile din sala de bal se diminuează brusc, iar o melodie cunoscută începe să se audă. Îmi dau ochii peste cap când realizez că e „Happy Anniversary to You" – o variantă personalizată a clasicului „Happy Birthday". Serios? Asta e cea mai originală idee pe care au putut-o găsi organizatorii pentru o petrecere de milioane de dolari?

Știu ce urmează – marele moment al serii, punctul culminant al acestei parade de opulență și fițe. Tortul aniversar.

Îmi îndrept spatele și încerc să par entuziasmată, ca și cum n-aș fi văzut deja tortul de cel puțin trei ori în ultimele două zile. Mama a schimbat design-ul de atâtea ori încât cred că patiserul e gata să se pensioneze anticipat după experiența asta.

Ușile se deschid larg și doi ospătari în uniforme impecabile intră, purtând un tort care arată mai degrabă ca un monument decât ca ceva comestibil. E alb ca zăpada, decorat cu floricele din zahăr ars și acoperit cu o glazură care strălucește sub luminile sălii de bal. În vârf, două figurine, reprezentându-i pe părinții mei, se îmbrățișează romantic, înconjurate de un „25" auriu.

Mă întreb dacă figurinele sunt și ele comestibile sau dacă sunt făcute din aur masiv. Cu părinții mei, ambele variante sunt la fel de probabile.

Tortul e așezat pe o masă centrală, iar părinții mei se poziționează lângă el, portretizând imaginea unei căsnicii reușite pentru camerele care clipesc neîncetat. Arată perfecți, ca întotdeauna, zâmbind și făcând cu mâna de parcă ar fi vedete pe covorul roșu.

Mama arată impecabil într-o rochie de seară lila, iar tata e la fel de impunător ca întotdeauna în smoking-ul său. Par fericiți și îndrăgostiți și, pentru o clipă, simt un val de afecțiune pentru ei. Apoi îmi amintesc că sunt încă supărată că m-au obligat să vin la petrecerea asta și sentimentul dispare.

Mă întreb câți dintre invitați știu câte certuri și amenințări cu divorțul se ascund în spatele acestor zâmbete înghețate.

Alex se îndreaptă spre microfon. E timpul pentru tradiționalul toast. Mă pregătesc mental pentru un discurs lung și plictisitor despre dragoste, devotament și alte chestii pe care le-am auzit deja de o mie de ori.

— Dragă mamă, dragă tată, începe el, și toată lumea tace. În primul rând, felicitări că ați reușit să vă suportați unul pe altul timp de douăzeci și cinci de ani. Asta e o realizare în sine.

Câțiva invitați râd, iar eu zâmbesc. Poate că discursul ăsta nu va fi chiar atât de plictisitor. Fratele meu întotdeauna a știut cum să navigheze în aceste ape sociale mult mai bine decât mine.

În timp ce Alex continuă să vorbească, amestecând complimente sincere cu glume ușoare, privirea mea alunecă peste mulțime. Și apoi îl văd.

Elio.

Stă rezemat de o coloană decorativă în spatele mulțimii, cu un pahar de șampanie în mână și un zâmbet îngâmfat pe buze. Și se uită fix la mine.

Simt cum mi se încinge fața sub privirea lui intensă. De ce naiba se uită așa la mine? Am ceva pe față? Mi s-a desfăcut fermoarul de la rochie? Sau poate doar încearcă să mă enerveze, ca de obicei.

Mă enervează faptul că arată atât de relaxat și încrezător, în timp ce eu mă simt ca o impostoare în propria casă. Mă enervează felul în care un colț al gurii lui e ridicat într-un zâmbet superior. Mă enervează cum ochii lui verzi par să strălucească chiar și de la distanță.

Dar cel mai mult mă enervează faptul că nu pot să-mi iau ochii de la el.

E ca un joc al voinței între noi. Cine va ceda primul? Cine va fi primul care va privi în altă parte? Nu vreau să-i dau satisfacția de a câștiga, așa că îi susțin privirea, încercând să par la fel de calmă și indiferentă ca el.