Minciuna de pe Champs-Elysees

CAPITOLUL 5 - ZEPHYR/ALLEGRA

         

          Zephyr

          – Cum adică te-a trimis pe tine că a intervenit ceva?!
          Glasul meu iese mai agresiv decât plănuiam, făcând-o pe bruneta din fața mea să clipească des de parcă s-ar uita la un dement și nu la un bărbat complet normal, în toată firea. Bine, cu o mică excepție de cam 1,60 care se joacă cu răbdarea mea.
          După ce că am așteptat toată ziua cu inima în dinți să vină, o mai trimite și pe prietena ei în loc să vină ea. Dacă ea crede că o voi lăsa să scape atât de ușor, se înșeală amarnic. Nu mă cunoaște, într-adevăr, dar cred că o duce destul căpușorul ăla și nu își poartă doar frumusețea în văzul lumii, încât să realizeze că nu voi permite asta.
          – Nu te rățoi la mine, eu sunt doar mesagerul! mârâie prietena ei la mine acum, ridicând la rândul ei tonul. E un pol opus față de raza de soare care radiază strălucire din toți porii ei, și nu pot decât să mă gândesc care este povestea lor și cum a ajuns întunericul întruchipat ce aproape că mă taie în douăzeci cu privirea acum, în preajma soarelui.
          Inspir adânc ca să îmi mențin calmul și fac un pas în spate uitându-mă la ceas. Într-adevăr, nu are nici o vina, în consecință nu trebuie să mă descarc pe ea. Iar prostia care-mi iese pe gură nu credeam niciodată că mă va surprinde atât de mult și pe mine.
          – De ajuns, încep să vorbesc scoțându-mi telefonul și i-l întind, deschis pe notițe. Adresa ei, acum. Sunt mai mult decât sigur că o știi, din moment ce ea nu a ieșit din casă și totuși tu ai lanțul meu.
          Mă săgetează cu privirea, făcându-mă să ridic dintr-o sprânceană. Greșesc? Nu. E logic, până la urmă. Dacă ea e atât de ocupată încât nu a ieșit din casă, dar prietena ei are lanțul meu care ultima dată se afla în posesia ei, nu poate însemna decât că a fost la ea ca să îl revendice.
          – Nu cred că ar trebui să-... începe, însă nu o las să termine accesând contactele din telefon, pe numărul lui Chris.
          – Am văzut cum te uitai la el. Numărul lui, pe adresa ei. Un schimb corect spun eu, nu? Fiecare se alege cu ce își dorea.
          Măsoară propunerea câteva momente înainte ca un oftat scurt să îi părăsească buzele, iar un zâmbet triumfător să le acapareze pe ale mele. Atât de ușor își vinde prietena. Ia numărul prima dată, apoi notează adresa iar când îmi înapoiază telefonul și cu obiectul meu, mă și pornesc la drum fără să mai ascult ce spune, auzind doar o frază în urma pașilor mei grăbiți spre ieșire.
          – Dacă îi faci ceva te omor înainte să mă omoare ea pe mine că ți-am dat locația ei!
          E serioasă și se aude în tonalitatea ei. Dar amândoi știm că, deși e mai arțăgoasă decât jurnalista, tot nu m-ar putea înfrânge sau intimida. Nimeni nu poate, până la urmă am trăit în centrul mafiei o viață întreagă, iar câte am văzut doar eu știu. Iar alții nu trebuie.
          Nu cred că mai am pic de control asupra propriei persoane acum. Iar felul în care mă arunc pe locul șoferului în mașină și apăs pedala de accelerație imediat, nu mă face să cred asta mai puțin. Trebuia să fie o întâlnire între mine și ea, nu între Zephyr și cine știe cum o cheamă pe Morticia Addams din zilele noastre. Voiam să comentez cum de o pisică neagră ca prietena ei a pus ochii pe goldie-ul de Chris, dar nu sunt în măsură. Zbor, și la propriu și la figurat, spre o asemănare izbitoare a lui Rapunzel. Una cu-n păr mai scurt și o prezență ce mi-a complicat viața așa cum nu a mai fost de ani buni.
          Chiar că am înnebunit. După o blondă cu o înfățișare de vedetă internațională. Atât de mult încât trec peste fiecare roșu de la semafor fără să încetinesc măcar un moment, suta de kilometri, pe oraș, fiind a mea. Dar nu mai pot rezista mai mult de zece minute fără să-i văd auriul ca cel mai prețios aur din întreaga lume al părului, rozaliul buzelor precum petalele cele mai fine ale unui trandafir roz-pal și zâmbetul ăla incitant care este cu mult peste puterile mele mereu și-mi face inima să bubuie. Ce vrăji mi-a făcut de e atât de greu să îl uit?!
          Bătutul cu degetele pe volan se accentuează pe fiecare metru străbătut, răbdarea pierindu-mi încet. Îmi vine să o dau în două sute, dar mă abțin că deja am exagerat mai mult decât era necesar. Însă, ar trebui s-o fac să vadă stele în fața ochilor pentru că m-a pus în situația asta, grăbindu-mă și încălcând legi ca la F1. Chiar și mai rău. Totuși, parchez mașina în cel mai apropiat loc și trântesc portiera în urma mea, de parcă nu ar fi mașina mea, și nu pe mine mă doare portofelul dacă se strică ceva la ea. Realmente, nu e atât de ieftin să întreții un Ferrari.
          Picioarele mi-o iau înainte și se opresc abia în fața ușii sale, la etajul al doilea. Un bloc modest, simplu, tipic ei. Nici nu mă așteptam la mai mult, emană simplitate oriunde pășește. O simplitate plină de eleganță, totodată.
          O bătaie. Două bătăi. Trei bătăi. Tari și insistente. Nimic. Îmi lipesc pentru un moment urechea de ușa apartamentului. Muzică. Deci e înăuntru. Contemplez întregi secunde până decid să fac și ultimul lucru care mai era necesar să mă facă să par un obsedat: apăs pe clanță, intrând.
          Ce mă aștepta, m-a exterminat complet și mi-a făcut toți nervii să se disipe în doar câteva clipe. Dansa. Și cânta. În bucătărie, ciufulită îmbrăcată în haine lejere, care deși îi sunt largi, o fac și mai atrăgătoare. Cred că o să fac un infarct. Nu credeam vreodată că versurile de la Sailor Song, piesa pe care șoldurile ei se mișcă iar glasul divin mă dezmiardă, mi se vor potrivi vreodată atât de bine precum o fac acum. Imaginea asta, atât de obișnuită și totuși scoasă din context, cred că mi-a devenit noul motiv pentru care să trăiesc: să o mai pot vedea așa. E calmă, cu garda jos și se simte bine. Vreau să nu se termine vreodată. Vreau ca eu să o fac să se simtă așa. Vreau să aflu totul despre ea, interesele ei, pasiunile și planurile de viață.
           Se spune că după furtună, întotdeauna apare un curcubeu în viață. O metaforă banală, pe care niciodată nu am crezut-o. Cum, după greutățile vieții să te simți brusc bine, știind chinul prin care ai trăit ca să ajungi aici? Dar m-am înșelat. Zâmbetul ei e curcubeul meu. Și sunt ferm convins că vreau mereu să îl văd și să-i fie provocat de mine. Pentru că ea, inconștient, mereu îl face pe al meu să apară. În trei ani de când avem trupa, băieții nu m-au văzut zâmbind în afara spectacolelor. Dar ea, e ceva special. Care ori va fi cea mai mare greșeală, ori cea mai frumoasă amintire a mea. Cele șapte minute. Trebuie să-mi revin înainte ca asta să escaladeze. Trebuie să mă retrag din situația asta cât de curând posibil. Nu sunt o persoană afectuoasă și doar o să distrug un frumos pus la locul lui, bucățică cu bucățică. Nu voi lăsa asta să se întâmple, o femeie atât de pură să fie distrusă de unul ca mine. Sunt aici doar să îi înapoiez cardul și atât. A fost doar o aventură.