Minciuna de pe Champs-Elysees

CAPITOLUL 6 - ZEPHYR

          Nici nu pot să îmi fac o baie liniștit, că mă trezesc cu zeci de apeluri nepreluate atunci când îmi ridic telefonul de pe birou, având prosopul în jurul umerilor, ștergând excesul de apă din șuvițele brunete și haotice care stau să cadă pe ecran. Cum și-au găsit cel mai perfect moment dragii mei colegi ca să mă bombardeze cu apeluri și mesaje? Parcă au un senzor anume ce le spune e ocupat, căutați-l acum.
          Parcurg mesajele de pe grupul separat al trupei și nu mare mi-e mirarea când îi văd atât de crizați pe toți. Ceva normal în trupa noastră. Uneori cred că eu sunt singurul care mai are neuronii funcționali, dar sunt modest și le dau dreptate și lor când mă contrazic, încercând să mă convingă că mai au unul... l-or avea, dar sigur are sângele stricat în el.
          Degetul mi se oprește din derulat conversația în momentul în care un link își face apariția, sub culoarea albastră. Un articol de la Le Monde. Uite abia acum vorbim. Iar înainte să gândesc de două ori, îl accesez citind printre rânduri despre concertul "spectaculos și captivant" – așa cum este descris mot a mot – pe care noi l-am pus pe scenă. Un licăr de fericire îmi străbate fața involuntar la lecturarea integrală a articolului, și la modul în care atmosfera și adrenalina a fost descrisă, luată din adâncul cel mai profund al sufletului. Talent, doar astfel pot descrie felul în care toate sentimentele simțite de redactor au fost transpuse doar în nici măcar două pagini de articol.
          O poză cu mine separată. Se pare că o mică jurnalistă a pus ochii pe mine. Un unghi perfect de altfel, la care nu am absolut nimic de comentat. Surprins într-o lumină excelentă, într-un decor ideal și cu o mie de cuvinte ascunse în spate. Dar... cum de mă uitam fix în cameră în momentul ăla? De obicei doar îmi fac de cap, simțindu-mă în lumea mea și nu acord prea mult interes numeroaselor telefoane ridicate pentru a imortaliza momentul. O reprezentație perfectă a zeităților romane – așa cum sunt pus în centrul atenției prin poza aferentă. Interesantă comparație care să-mi evidențieze trăsăturile specifice Veronei. Pe asta chiar nu am mai auzit-o până acum, dar nu mă plâng, chiar e mai plăcută decât mă așteptam să fie.
          Iar numele de sub ultimul paragraf, dedicat mie, mă face acum și mai curios în legătură cu ce ar putea spune micuța mea stea despre mine. Acum nu mai sunt surprins de intensitatea cu care este descris totul și nici de clipa perfectă a cadrului prins. Chiar voiam să o dobor cu privirea, și aparent mi-am și îndeplinit scopul. Deci asta ai făcut toată ziua aia, pui de drac. Unul cu cornițe care, spre rușinea mea, mă face să vreau să o trag de ele, nu să i le rup. Ai spus că uiți de ea, îmi amintește conștiința și revin la realitate. E halloween-ul, trebuie să mă distrez în seara asta, nu să mă ducă gândul la ea așa cum a făcut-o toată săptămâna de când nu am mai avut interacțiuni. Și, nu mi-e jenă să recunosc, că mi-e dor de încăpățânarea și rezistența ei. Poate asta m-a făcut să nu o mai uit, dar e mai bine pentru amândoi să mă întorc înapoi la realitate, înainte ca haosul pe care îl evit de ceva ani să se dezvăluie.
          Era o vorbă în popor: de ce ți-e cel mai frică de aia nu scapi. Iar mie mi-e frică de familia mea. Bine, nu în sensul propriu al cuvântului, dar mereu evit să țin legătura cu ea. Am ieșit din domeniul ăla. Și totuși, acum liniștea interioară pe care mi-am tot permis să o simt în ultima vreme, se spulberă în mii de bucăți precum cea mai fragilă sticlă din toată lumea. Doar un apel. Atât le-a luat. Un apel care acum apare în susul telefonului, ducându-mi imediat starea bună la cinci metrii sub pământ. Rahat. Nici nu am apucat măcar să mă înfruptez din pasajul despre mine cu energia necesară pentru conversația ce urmează să mă distrugă, ca orice alta cu tatăl meu, de fel.
          – Ciao, ragazzo! se aude glasul mult prea cunoscut al bătrânului meu tată din partea celeilalte linii și nu mă face decât să inspir adânc înainte să ascult continuarea – un fel de pregătire înainte de dezastru, căci vocea lui niciodată nu a adus valuri de vești bune, nici acum, nici vreodată. Se pare că cineva e cam popular printre femei în Paris, (1) vero?
          Și doar cu o frază, regret instant că am răspuns apelului și nu l-am lăsat să sune până îi iese pe gât mesajul căsuței vocale. Știu deja ce urmează. Până la urmă, în familia noastră, nici un bărbat nu a trecut de douăzeci și cinci fără verighetă pe mână. Îmi retrag cuvintele, de fapt au fost un apel și o frază.
          – Și din atâtea femei care îți laudă numele, cu nici una nu vii acasă. Când vei lăsa viața de burlac și îți vei lua pe cineva să îți fie aproape la bine și la greu, Zephyr? Nu poți trăi toată viața pe stilul de jucător, fiule. Scade prestigiul familiei noastre dacă se află aici că tu încă nu ai pe nimeni și refuzi să asculți de cel care ți-a dat viață.
          Prestigiul. Un lucru de care i-a păsat întotdeauna, nu de cel care susține, foarte puternic chiar și în momentul actual, că se trage din el. În mafie, întotdeauna a existat condiția ca bărbații să se însoare înainte de atingerea florii vârstei. Și n-am putut să urăsc mai mult vreodată familia în care m-am născut decât acum. Mereu m-au considerat un pericol pentru rangul familiei al cărui nume îl port, iar asta nu m-a făcut decât să vreau să mă lepăd și mai mult de numele și traiul ăsta. Și se mai întreabă de ce nu mi-am urmat cariera de avocat de renume, când tot ce urma să fac era să le rezolv treburile murdare. Mi-e mai mult decât bine aici, departe de tot ce înseamnă tradiții și cultură italiană, și de ei. Trăind așa cum îmi place și bucurându-mă de esența vieții fără a fi legat veșnic de un nume pe care într-o fracțiune de secundă l-aș arunca în flăcările celui mai dens foc, doar de aș putea.
          Dar în loc să gândesc de două ori înainte să spun ceea ce urmează a fi cea mai mare greșeală a întregii mele vieți, îl mint pe obositul de Leonardo, dându-mi o palmă mintală imediat ce cuvintele îmi ies din gură.
          – Am pe cineva, papa. Doar nu am vrut să v-o prezint vouă, încă. Mai așteptați, nu toată lumea din Paris acceptă să cunoască familia partenerului după mai puțin de jumătate de an de relație, așa cum e la noi. Adu-ți aminte că nu toate naționalitățile au aceeași gândire.
          Eternul regret ce mă va urmări pe tot parcursul anilor mei de trai, nu putea fi mai puternic de atât. Mă simt de parcă mi-am dat singur un pumn între picioare, vrând să-mi aduc sfârșitul. Ce naiba am făcut?
          – Îmi place să cred că o mânuiești și pe ea la fel de bine cum o faci cu pistolul, mă ia el imediat peste picior amintindu-mi de viața mea dinainte. Abia așteptăm să o cunoaștem data viitoare când vii acasă, fiule. Sper că ți-ai luat pe cineva pe măsură să ne poarte numele și nu o dezamăgire precum mătușa ta.
          Și cu asta, bipăitul ce semnalează încheierea apelului se face auzit, răsunându-mi în ureche. Dar e ultimul lucru de care îmi pasă. Tot ce mi se repetă acum în minte sunt cuvintele lui. Data viitoare e în mai puțin de o lună, iar eu trebuie să îi prezint o fată. Kamikaze – piloții sinucigași din al doilea război mondial. Mă consider unul acum. M-am aruncat singur ca un prost în ghearele leului.