Minciuna de pe Champs-Elysees

CAPITOLUL 2 - ALLEGRA

          Telefonul îmi bâzâie al dracului de insistent pe măsuța de machiaj, făcându-mă să mă opresc din formarea liniilor de la colțurile ochiului pentru o secundă și să îl deschid, nu înainte să pun capacul la creion, pentru a nu se usca înainte să îmi doresc asta.
          Simt lumea cum îmi cade în cap. Pumnul liber mi se încleștează lângă corp, odată cu maxilarul. Acum, pulsul meu nu se mai află în cadență și simt că inima mi-ar putea sări din piept la cât de grăbită bate. Ce se întâmplă cu mine? Nu ar trebui să mă afecteze... dar cum altcumva să mă simt când prietenele mele îl prind pe omul cu care mi-am petrecut doi ani întregi din viața oricum scurtă, înșelându-mă cu persoana pe care o urăsc cel mai mult? De aia nu răspundea el. Avea alte treburi, iar eu nu eram în agenda lui, deși ar fi trebuit. Se pare că, în final, oamenii la care te aștepți cel mai puțin te înșală cel mai crunt. Poate că, uneori, ei se află în viitorul tău, dar tu în a lor nu ești nici măcar într-un plan apropiat. Asta-i viața și mereu a fost. Nici măcar nu știu de ce sunt surprinsă că asta s-a întâmplat. Trebuia să mă aștept. Nimeni nu uită de o aniversare atât de importantă dacă nu există un factor extern, o a cincea roată la căruță.
          Revino-ți, Allegra. Asta îmi șoptește conștientul acum, când o lacrimă strălucește precum un diamant micuț pe obrazul meu. Doar una. O șterg imediat și nu las altele să-mi șteargă machiajul abia făcut. Nu merită lacrimile mele. Și aparent, nici timpul nu l-a meritat, însă, din păcate, am realizat prea târziu acest lucru. Trebuia să îi ascult pe ai mei atunci când mi-au spus că "nu pare ce trebuie, comoara noastră." Însă, am spus că se înșeală. Aparent, eu am fost cea înșelată. Din toate punctele de vedere.
          Inspir adânc și las telefonul deoparte, ca și cum nu am văzut nimic. O să mă distrez. Și o să o fac extrem de bine, cum nu am mai făcut-o de mult. Și o să arăt la fel de bine. Încât o să regrete tot ce a făcut și că m-a lăsat cu ochii in soare. Va vedea el.

          Privesc o ultimă dată în oglinda de pe perete înainte să mă pornesc spre club, unde trebuie să mă întâlnesc cu fetele mele. Rochia îmi îmbrățișează curbele corpului perfect, de parcă ar fi fost făcută de cei mai pricepuți croitori după măsurile mele fixe, iar crăpătura lungă de pe picior nu face decât să adauge un plus la atractivitatea mea actuală. Perfect. O să moară de ciudă când va vedea poze din club.
          Îmi arunc cele necesare în poșeta neagră, un contrast perfect pentru vișiniul precum o cireașă perfect coaptă a rochiei și încalț pantofii cu toc gros și înalt – însă, în ciuda aparențelor, sunt mult mai confortabili decât s-ar putea crede - și pornesc spre club cu pași siguri și apăsați, în urma imaginii mele de invidiat rămânând doar sunetul tocurilor de pe asfalt, în întunericul și liniștea serii.
          Tot drumul simt privirile puținilor trecători ai străzii la ora asta târzie, inspectându-mă. Dar e perfect. Înseamnă că ies în evidență, ceea ce și voiam. Însă, asta nu înseamnă că voi accepta avansurile oricărui bărbat în seara asta. Doar vreau să mă distrez, și să fac pe cineva să își regrete deciziile. Și să ajungă să mă roage să îl primesc înapoi. Iar, când îmi propun ceva, îmi și iese. Niciodată nu mă dau bătută până nu. Mereu am fost învățată astfel de către părinții mei. Iar cu premisa asta, întotdeauna am reușit... sau aproape întotdeauna, cu mici excepții.
          Ies din gândurile mele maniace și îmi îndrept privirea spre prietenele mele, care par că tocmai au văzut o fantomă. Nu îmi pot înăbuși râsul, iar înainte să știu râd în fața lor. Râd. Ceva ce, în urmă cu câteva ore, nu credeam că o să o fac.
          –  V-a mâncat pisica limba? Arătați de parcă ați văzut o fantomă.
          Doar vocea mea le trezește din șocul în care se aflau. Acum, cu tocurile astea, le ajung pe amândouă în înălțime. Cum era vorba aia? În sfârșit vă și eu vremea de sus, nu doar de jos. E frumos aici.
          –  Dacă tu definești o "fantomă" ca o blondă care arată ilegal de bine, atunci da, am văzut una.
          Zâmbesc la spusele Serenei. Într-adevăr, am pus mai mult accent pe cum arăt acum decât în general. Iar faptul că ele au reacționat așa, e un semn foarte bun că e ce trebuie.
          –  Nici voi nu sunteți mai prejos, scumpele mele. Acum, începem distracția? întreb eu nerăbdătoare, semnalând scurt cu privirea spre intrarea clubului.
          Fără ca măcar să mai răspundă, le apuc pe amândouă de umeri, intrând toate trei în club, nu înainte de a ne arăta buletinele. Amuzant e că garda de la intrare a stat puțin pe gânduri dacă să îmi ceară buletinul și mie, sau nu. Cred că i-a trecut prin minte să mă lase înăuntru prin "efracție", însă și-a revenit în fire înainte să o facă și mare i-a fost mirarea când a observat cei douăzeci de ani actuali ai mei. Îi fac cu ochiul înainte să intru iar atmosfera plină de culori și miresme mă curprinde instant.
          Tutun și alcool. Combinat cu diferite esențe de flori, vanilie, lemnuri și multe altele. Un miros pe care în general îl disprețuiesc, însă ocazional îl mai suport. Iar acum e una dintre acele ocazii potrivite să o fac.
          Îmi comand un cocktail, începând cu ceva ușor, și îl iau în mână mergând pe ringul de dans. Nici nu observ sunatul telefonului din buzunarul poșetei, căci muzica mă duce în complet altă lume. Șoldurile mele se mișcă pe ritmul muzicii de parcă din asta trăiesc și exist doar eu în lumina reflectoarelor ce colorează întreaga sala slab luminată. Sunt doar eu, cu mișcările corpului meu, într-o mare plină de pești. O sirenă pierdută printre valurile cumplite ale apei, lăsându-se dominată de ele în toata ființa sa.
          Dau pe gât ultima gură din băutură, gustul dulceag urmat de alcool-ul tare arzând într-un mod deosebit de plăcut. Încă dansez, cu paharul gol în mână, când o umbră ce mă acoperă complet, parcă ascunzându-mă de lumina puternică, mă trezește din gândurile mele. Mă întorc, dând față în față cu un piept rigid. Fac un pas în spate cât îmi permite spațiul mic iar o sprânceană se ridică în confuzie, odată cu privirea mea spre persoana ce mă asuprea.
          Brunet. Înalt. Corp de invidiat, parcă făurit de zeii grecești. Ochi întunecați care parcă se uită direct în adâncul sufletului tău. Mă trezesc inspectând silueta din fața mea înainte să realizez. Cu tocurile am aproximativ 1.70, însă tot mă domină cu înălțimea sa, fiind cu aproape un cap mai înalt decât mine. Lysander arăta superb în ochii mei înainte să mă înșele, însă, la naiba, tipul ăsta arată complet ireal. Rupt din basmele cu prinții ce își salvează iubirea. Și acum se uită în jos, spre mine, de parcă ar încerca să descopere ceva anume în prezența mea. Dar nu îmi pot da seama ce și nici nu îi voi permite să găsească ce își dorește.
          –  Te pot ajuta cu ceva, monsieur? se aude vocea mea precum o șoaptă în comparație cu volumul pieselor din club, iar pentru o secundă am impresia că nu mă aude după modul în care stă complet nemișcat, precum o statuie.
          –  Nu. Doar mă uitam, signorita.
          Italian. Voce joasă care îți pătrunde imediat sub piele. Acum nu mă mai surprinde atractivitatea lui. Italienii mereu au ceva aparte în genele lor care îi face lipicioși.
          Îi zâmbesc sarcastic pentru o secundă și mă întorc pe călcâie, doar imaginea siluetei mele rămânând în urmă. Nu mă urmărește, însă îi simt privirea aia adâncă până la măduva oaselor, până și atunci când mă îndepărtez. Arunc o ultimă privire spre locul în care l-am lăsat înainte să mă așez pe scaunul din fața barului, însă nu mai este acolo, și un semn de întrebare îmi tresare în minte, alungându-l imediat cu un shot de Jack Daniel's ce-mi încălzește toată ființa.
          După câteva momente întregi de gândire ies afară, scăpând puțin de mirosul ucigător dinăuntru. Privesc în gol spre chiștoacele de țigară aruncate pe bordură, mintea fugindu-mi înapoi spre italianul misterios. Îmi revin în fire când soneria telefonului se aude prin toată gălăgia. Lys. Aparent și-a amintit că trăiesc și eu... mai mult sau mai puțin, actualmente vorbind. Cântăresc opțiunile pe care la am privind apelul. Dacă răspund, ce aș putea să zic? Să îi mulțumesc că m-a lăsat de izbeliște, punându-mă într-o situație jenantă?
          –  Unde ești, Allegra? se aude vocea pe care o cunosc prea bine de cealaltă parte a liniei, reușind să mă echilibreze din nou.
          Liniște. Merită să știe? Nu prea. Iar acum, gândurile mele sunt mult mai zgomotoase decât muzica ce pătrunde prin pereții de care stau sprijinită.
          –  Asta nu mai e treaba ta, Lysander, îmi aud la rândul meu vocea, mai tăioasă decât aș fi plănuit să fie.
          Ne adresăm pe nume numai când suntem supărați. Decizia mea deja e luată, indiferent de ce ar mai urma să spună. Dar sunt curioasă ce minciuni va spune. E amuzant să fii mințit când tu, de fapt, știi adevărul cel real, nu cel pe care încearcă să ți-l implementeze cealaltă persoană.
          –  Mai întreb o singură dată... se aude un inspirat adânc, urmat de un oftat; urma să își piardă răbdarea, iar eu știu asta mai bine decât oricine, din păcate. Unde ești, Allegra?
          –  Sunt în club.
          Nu îi datorez nici un fel de explicație, așa că nu dau mai multe informații ci doar răspunsuri scurte, inexpresive. Nu mai merită nici măcar cel mai mic efort.
          –  Vin să te iau, acum.
          Vocea lui e autoritară. Nu permit să fiu condusă de el. Îmi pierd răbdarea și întreb, în final, ceea ce aștept de când am văzut poza cu el și Genevieve:
          –  Dar tu, unde ai fost toată ziua, când trebuia să petrecem împreună?
          Tăcere. Exact la ce mă așteptam de la el. Își cotrobăie mintea să găsească minciuna perfectă. Abia acum piesele toate de puzzle se unesc: de ce lipsea atât când spunea că e la antrenament, de ce ezita mereu când îi propuneam să ieșim, unde era când aveam nevoie de el și îl sunam disperată. Am fost mereu doar o opțiune și nu o prioritate pentru el. Genevieve nu a fost niciodată a cincea roată la căruță, ci eu am fost. Totul are sens acum, toate minciunile pe care le-am crezut ies la iveală.
          –  Am avut antrenament la baschet. Știi că urmează preliminariile pentru naționale.
          Minte cu o nonșalanță care mă dezgustă. Se pare că, după cei doi ani petrecuți împreună, nu îl cunoșteam deloc. Cunoșteam doar o variantă a lui, cea pe care voia să mi-o arate. Acum realizez că până și atunci când m-a fermecat, au fost doar vorbe dulci. Fraieră eu că l-am crezut și i-am căzut în plasă.
          –  "Antrenamentul" constă în inspectarea gurii lui Genevieve cu limba ta, am dreptate?
          Nu știu de unde atât de mult curaj să spun lucrurilor pe nume, cu voce tare. Cred ca alcool-ul începe să își facă efectul și să mă transforme într-o altă persoană. Dar îmi place să îl demasc. Îmi oferă o plăcere atât de mare, încât cred că sunt masochistă.
          Dar, încă odată, tace. Știe prea bine că dacă spun asta, cunosc adevărul și nu are cum să mai mintă. Pare că tocmai am pus la colț Pitbull-ul ce se dădea agresiv, dar în realitate e un Pomeranian speriat.
          –  Știi ce, Lysander? Rămâi cu ea. Pentru că, așa cum spunea și Johnny Depp "Dacă iubești două persoane în același timp, alege a doua persoană. Pentru că dacă chiar iubeai prima persoană, nu te-ai fi îndrăgostit de a doua.".
           Și cu asta, îi închid în nas și îmi opresc telefonul, nevrând să îmi mai strice starea bună pe care am avut-o până la apelul său. M-am săturat de minciunile lui, pe care le-am tot înghițit ca o idioată din iubire. O să încetez să mai sper la o iubire pură și inocentă, pe care credeam că am primit-o de la el, și mă voi axa doar pe mine.
          Ușa clubului se trântește în spatele meu de la curent, cu o putere ce face câteva capete să se întoarcă. Însă, doar încep să mă mișc iar pe ritmurile muzicii, nepăsându-mi de altceva. Sunt eu, și sunt puternică și frumoasă. Și nu voi lăsa pe altcineva să mă facă să cred contrariul.

           Razele soarelui îmi cad pe față, făcându-mă să deschid ochii încă pe jumătate adormită. O durere oribilă de cap mă apucă, făcându-mă să îmi duc instinctiv mâna la tâmplă, închizând ochii. Încerc să mă ridic din pat stând la margine și observ un peisaj necunoscut în fața ochilor mei. Nu e camera mea. Nu am dormit acasă. Unde sunt?
          Răceala dimineții îmi atinge pielea fina, încrețind-o. Mă uit la coapsele mele. Sunt doar în lenjerie. Inspectez camera și brusc, observ prezența de pe pat, de lângă mine. Aproape că țip, dar îmi înăbuș imediat uimirea acoperindu-mi gura cu palma.
          Italianul misterios. Gol de la abdomen în sus. Ce se întâmplă aici? Cât. Naiba. Am. Băut?

Melodia reprezintă capitolul perfect.
See you next time ~
Voi încerca să postez săptămânal. Nu promit că voi reuși, totuși. Vă mulțumesc pentru susținere! 💋