SECRETUL MEU Ai fost și vei rămâne doar un secret

1.ARIS

ARIS

— Aris, rămâi să mănânci, glasul pasiv agresiv al mamei mele se aude din bucătărie. Ceva extraordinar cu această femeie, o regulă clară era în această mică casă cu pereții subțiri: nu pleci undeva în timp ce se pune masa. Iar eu făceam fix pe dos.

— Nu mi-e foame, o-să merg la grajduri să văd ce face Cercel. Este foarte bolnav. Îi replic în timp ce mă îmbrăcam cu hainele de curte, un tricou maro asortat cu o pereche de pantaloni gri.

Trag tricoul peste abdomen în timp ce îmi verificam mesajele cu Fiona, prietena mea cea mai bună. Deschid WhatsApp-ul direct în conversația cu ea, ultimele ei mesaje au fost cu subiectele pentru următoarea predare de dosar pentru facultate. Din păcate nu mai frecventam facultatea din cauza cursurilor foarte scumpe, dar cu ajutorul Fionei eram mereu pus în temă cu subiectele predate.

FIONA scrie...:

HEY, ce faci?

Telefonul îmi bâzâie în palme, sunt atât de fericit când mă bagă în seamă, era și singura persoană în care aveam cu adevărat încredere.

Bine, mă îmbrac să ies la Cercel. Tu ce faci?

Îi tastez răspunsul în căsuța de mesaje și îl trimit. În timp ce așteptam ecranul telefonului să lumineze caut disperat celălalt adidas albastru, unde mama naibii putea fi? Deschid dulapul de haine, nu era, sub pat nici nu mă gândesc că încăpea acolo. Nervos arunc cu papucul de casă în perete, sunetul deranjant răsună în toată casa.

— Ce ai? Zbiară mama din toți plămânii, am uitat complet că pereții casei sunt cât palma mea.

Nu era casa noastră, de fapt plăteam pentru ea. Părinții mei sunt servitorii casei mari, o vilă în curtea principală condusă de miliardarul Americii, iar noi stăteam într-o casă în partea din spate a terenului, unde erau poziționate grajdurile cu caii de curse de care se ocupa tatăl meu împreună cu alți angajați. Nu era o viață tocmai perfectă, dar exista la casa mare o fată pe nume Anna, fiica miliardarului, care merita toate diminețile când mă duceam cu mama să servim mâncarea numai pentru a o putea admira încă o zi.

Anna, cea mai frumoasă și deșteaptă fată. Părul ei blond prins în coadă, iar zâmbetul ei perfect erau tot ce îmi doream. Atât mai țin minte despre ea, am fost obligat să dispar din peisaj în copilărie, ultima dată când m-a văzut a fost acum 11 ani.. Cred că aveam opt ani. A plecat la facultate după ce a terminat liceul, iar de atunci nu o mai văzusem deloc.

Cum poți fi îndrăgostit de o persoană pe care nu o mai cunoști? Câteodată îmi este de ajuns faptul că privim aceeași lună, sentimentul reapare, nu dispare niciodată. Poate sunt opt miliarde de suflete, dar eu m-am îndrăgostit de al ei, opt miliarde de zâmbete, dar surâsul ei mă încălzește. Anna este singura fată de care am fost și sunt îndrăgostit.

Au trecut 11 ani, 3692 de nopți în care i-am rostit numele în rugăciuni, 200 de dăți când ieșeam afară și întrebam luna dacă a văzut-o crezând că într-o bună zi o-să îmi răspundă. Nu s-a întâmplat, dar nu mi-am pierdut iubirea față de ea.

O urmăream pe Instagram, recunosc, dar nu aveam curaj să-i dau mesaj, ea era înconjurată de prieteni bogați cu nasul pe sus așteptând momentul potrivit să te judece, iar eu sunt doar un simplu băiat care nu ieșea la restaurante de lux sau care nu purta haine scumpe ca să-și etaleze banii din cont.

Deschid telefonul să verific dacă Fiona mi-a trimis vreun mesaj.

Sunt bine, vrei să ne vedem azi?

Îmi oglindesc privirea în ecranul telefonului, sigur de ce nu aș vrea asta? Nu o mai văzusem de ceva vreme și chiar voiam să-i povestesc ultimele noutăți din viața mea.

Da logic.

Îi trimit mesajul așteptând să primesc mai multe detalii.

Ok, îți trimit locația. Ne vedem la ora 19?

Apreciez mesajul în timp ce mă încalț cu o altă pereche de adidași. Mă grăbesc infernal de repede, ceasul deja indica ora 11:55, iar eu nici nu ieșisem din casă.

Ies din cameră pe holul îngust în fugă împiedicându-mă de niște cutii cu diverse cărți, plănuiesc să le așez în bibliotecă de două săptămâni si tot nu ajung la ele. Poate mâine. În capătul coridorului mama stătea nemișcată privindu-mă cu o privire ucigașă.

— Nu pleci nicăieri. Rămâi să mănânci. Sprâncenele ei se unesc, iar eu mă apropii foarte încet de ea sărutându-i fruntea încrețită de ridurile bătrâneții și grijilor.

— Te iubesc, dar Cercel chiar are nevoie de mine. Ea își apleacă capul într-o parte, în semn de înțelegere. Presupun.

— Bine, dar dacă la cină nu ești aici roagă-te ca Cercel să aibă un loc liber și pentru tine la noapte. Un rânjet îmi apare în colțul gurii lăsând un pufnet să iasă afară din mine. O sărut pe obraz lăsându-i privirile mămoase să mă urmărească până când ușa casei se desparte.

Închid ușa în spatele meu, vremea de afară era una minunată. În veranda casei vopsită în albul lăptos pe care mama îl adora cu podea din lemn îl observ pe tatăl meu cum împletea un coș plin cu usturoi. Mâinile lui răsuceau cozile legumelor în trei împletituri, le lega cu ață și le agăța sus în grinzile casei pentru a se usca. Privirea lui tinde să îmi facă o afirmație, dar în schimb doar ridică mâna în sus în semn de salut, zâmbindu-mi călduros.

Îmi îndrept privirea către grajduri. Ok, hai să vedem ce face micul Cercel. Cobor scara sărind peste ultima treaptă direct pe iarba, tot tabloul curții mele prindea culoarea începutul unei veri destul de bogate. Iarbă verde, toate soiurile de fructe în mica noastă livadă, grădina era bogată și atât de impecabilă.

Pe drumul pietruit dintre vila domnului Parker și curtea noastă observ în depărtare o fată, îmi micșorez ochii sperând să-mi dau seama cine venea în spatele vilei.

— Uite fiule, fata aia nu e Anna? Îmi întorc capul înspre tatăl meu când îi aud vocea. Oare chiar ea este? Îmi spun în sinea mea, dar ce să caute ea aici? Imaginea devine mai clară în timp ce ea și corpul ei perfect se mișcau înspre mine. Și răspunsul era nu, nu venea la mine. Își întrerupe traseul pe cărarea către grajduri, și-a adus aminte în sfârșit că are un cal și la fel sper și de mine. Mă așez pe ultima treaptă a scării, mai zăbovesc puțin să văd dacă are intenția să vină și la mine sau măcar să mă observe.

Trec câteva minute bune de când așteptam să iasă fata blondă din grajd. Haide Anna, te rog ieși odată! Timpul mă nimicea, este atât de greu să zăbovești, parcă știa că o aștept și făcea fix invers a ce voiam eu să se întâmple. Ia uite-o, în sfârșit! Îi admir mersul acela perfect și părul blond ce îi cădea peste umeri, era perfectă. Se îndrepta cu o găleată spre fântână, oare avea nevoie de ajutor? Mă ridic de jos, îmi scutur posteriorul cât de repede pot, fugind înspre ea pentru a o ajuta.