Când aveam impresia că totul se sfârșise, atunci m-a lovit o depresie. Vedeam scăparea în faptul că mă tăiam, mă drogam, fumam..
Era normal ca la 11 ani ai mei să trec prin asta? Nu voiam să accept că sunt intr-o depresie, de fiecare dată când auzeam acest cuvânt, un fior mi se prelingea pe suflet.
Și cum viața te lovește până cazi lat, am mai primit un pumn. A trebuit să ne mutăm. A trebuit să-mi las prietenii și să plec. În cel mai rău moment al vieții mele, am rămas singură.
A 4-a oară când ne-am mutat, a 4-a oară când mi-am pierdut prietenii și odată cu ei, și sufletul.
Toată viața mea avea să fie o mare durere?
Îmi împreunez genele triste și fragile și o lacrima se rostogolește pe obrazul meu.
Am secat, ochii mei singuri au secat. Depresia mă inconjura incet, pe zi ce trecea, dorința de a muri devenea mai arzătoare. Cafeaua îmi era prietenă mai tot timpul, ea ma asculta și mă liniștea.
Putea să fie mai rău? Bineînțeles ca da, cafeaua mi-a cauzat probleme de inima. Nu era de-ajuns că plângea mereu, acum e și bolnavă.
Totul era perfect, mai lipsea sinuciderea mea.
