Sinucidere. Cuvântul care mă bântuia la doar 11 ani. Aveam impresia că totul e din cauza mea, ca e vina mea pentru tot. Simțeam pur și simplu că locul meu nu e aici. Cineva mi-a șoptit că persoanele care se taie sunt îngeri care încearcă să ajungă iar de unde au venit, din cer. Dar nu-i adevărat. Persoanele care se taie sunt slabe. Își găsesc liniștea în propriul lor sânge.
Și eu eram la fel. Atunci când pielea mea se despica, mă calmam. Era normal? Uitasem de depresie, mă simțeam nebună in adevaratul sens al cuvântului.
Am inceput să merg iar la școală, o altă zi proastă, mă îndrept spre casă ușor. Un baiat mă urmărește și mă trage intr-o scară de bloc. Trage de mine și.. încearca sa ma violeze. Am țipat cât m-a ținut sufletul, până cineva a ieșit din camera și m-a salvat.
Se pare că nu-mi ajungea depresia, mai aveam nevoie și de un șoc. Încă îmi aud țipetele și urletele.
O să uit vreodată asta?
