Tot speram să se oprească..
Voiam un moment de liniște. Când deodată, amintirea dispare ușor. Încă speriată, îmi bandajez inima care sângerează incet.
Văd ceva acolo, o lumină. De fapt, este o altă amintire care vine să mă zdrobească. Mă priveam cum încercam să-mi liniștesc fratele care speriat de tot ce se întâmpla în jurul lui, renunța să mai vorbească.
Mama cu ochii secați de lacrimi, tata ne privea trist, fratele meu speriat, bunica mea bolnavă de ceartă, toate acestea mi-au sfâșiat sufletul.
Era prea mult, prea mult pentru 8 ani pe care de-abia îi împlinisem. Oare așa trebuia sã trăiesc? Oare trebuia să fiu mereu tristă?
De ce eu? Eram foarte afectată de tot ce se întâmpla. Aveam impresia că trăiesc într-un univers paralel cu fericirea. Dar trebuia să fiu puternică, puternică pentru familia mea.
Și așa am fost.
