Noaptea celestă mă intrigă de fiecare dată și niciodată nu pot să planez așa cum ar trebui. Mă trezesc contemplând idei frenezice și niciodată nu ajung să mă împac cu niciuna dintre acestea. Devine absurd, un fapt pierdut, neînțeles, un simplu sofism flegmatic, la care n-am de gând sa mai fac referire. Prefer să mă întind în alte locuri, care nu sunt tangente cu filosofia -care, vă spun drept, mi se pare o ideologie repugnantă, și într-un totul nesimțită- și care are să mă recomforteze. Totuși, apare în schimb un alt gând, o jinduire agonală, jalnică, prematură poate, neînțeleasă, viciată de unii, și asta vine cu faptul său, în sine: de a înceta din recunoaștere. Acesta este un adevăr prea crunt, prea ne-la locul lui, inconsecvent. Mereu acționează prompt, dezorientativ, care devine, la un moment dat, chiar un fapt timorant. Pășesc, astfel, mereu pe un teren plutonian, rezultant al unei morfine prea puternice, ce-ți deschide drumul spre un tărâm interior neprevăzut, o încăpere evazivă, ostilă, bazată pe amintiri.
