Albus Severus Potter & The Deadly Secret

Capitolul 13 - Pragul

Dacă există un lucru pe care l-am învățat în toți anii de haos, fugă și improvizație, este că nimic bun nu începe într-o cameră care nu există complet.

Cercul de pe podea pulsează acum constant, nu violent, ci aproape... respirând. Lumina albastră nu mai e o barieră, ci un prag. Aemon stă la marginea lui, cu o relaxare enervantă, de parcă nu tocmai ne-a spus că, dacă moare, copilul lui Harry dispare odată cu el.

Hermione îngenunchează lângă simboluri. Bagheta ei se mișcă lent, fără incantații rostite, doar ajustări fine, ca un chirurg care operează fără să vrea să sperie pacientul.

– Confirmă, murmură ea. Structura e stabilă... pentru moment. Dar e veche. Foarte veche. Straturile de magie sunt suprapuse, nu armonizate.

– Traducere? întreb.

– Traducere: dacă forțăm prea tare, se rupe.

Aemon încuviințează.

– Exact ce spuneam. Cooperare. Delicatețe. Nu stil Weasley.

– Am auzit asta și înainte de Bătălia de la Hogwarts, mormăi. A ieșit... discutabil.

Hermione nu zâmbește. E concentrată. Știu semnul. Mintea ei e deja cu zece pași înainte, dar prețul e că emoțiile rămân pe loc, blocându-se undeva în spate. La Albus.

– Ron, spune ea încet. Spațiul de tip limbus nu funcționează ca o cameră normală. Timpul nu curge la fel. Pentru el... pot fi ore. Sau secunde. Sau nimic.

Înghit.

– Și fizic?

– Corpul e ancorat. Dar conștiința... e expusă. Dacă cineva încearcă să intervină din interior, fără ghidaj, se poate pierde.

Aemon își drege vocea.

– Aici intervin eu.

Îl privesc lung.

– Nu te-am invitat la discuția asta.

– Nici eu nu v-am invitat în catacombele mele, răspunde calm. Suntem chit. Ascultați-mă sau nu, dar structura e legată de semnătura mea magică. Pot deschide un canal stabil. Temporar.

– Și prețul? întreabă Hermione, fără să se uite la el.

– Prețul e simplu, spune Aemon. Intră cineva cu experiență emoțională. Cineva care să-l țină ancorat. Altfel, copilul poate aluneca mai adânc.

Mă uit la Hermione. Ea se uită la cerc.

Știm amândoi ce urmează.

– Nu, spune ea imediat.

– Hermione... încep eu.

– Nu, repetă. Nu eu. Nu pot.

Vocea îi tremură, doar puțin, dar suficient cât să-mi dea un nod în gât.

– Dacă intru eu, Ron, nu o să mai văd copilul. O să văd... altceva. Și dacă mă pierde, dacă mă confundă, dacă...

Nu termină. Nici nu trebuie.

Aemon ridică o sprânceană.

– Interesant. Deci nu mama e ancora optimă.

– Taci, îi spun.

– Nu, continuă el, aproape curios. E relevant. Limbusul amplifică legăturile dominante. La ea, ar fi pierderea. Vinovăția. Trauma. La tine...

Se uită direct la mine.

– La tine ar fi altceva.

– Ce? întreb, deși știu răspunsul.

– Loialitatea. Protecția. Tipul acela de dragoste care nu încearcă să repare, ci doar să stea între copil și restul lumii.