Albus Severus Potter & The Deadly Secret

Capitolul 11 - Umbrele adevărului

    •    De ajutorul meu...? repet aproape in soapta, in timp ce mergem pe intuneric.

Pasii noștri rasuna pe podeaua veche a tunelului, abia luminata de bagheta mea. Ma gandesc ca daca as fi stiut ca o sa am musafiri, poate as fi facut si eu putina curatenie... sau nu. Hermione merge in spatele meu, bombanind ceva despre praf, paianjeni si „conditii inumane de trai".
    •    Ron, sa inteleg ca nici acum nu folosesti vraji de curatenie? ma inteapa ea.
    •    Ba da, le folosesc... doar ca nu aici, raspund automat.
    •    Si unde, te rog frumos? Ca nu ai alt loc.
    •    In imaginatia mea, Hermione, in imaginatia mea.

O aud oftand. Aceeasi Hermione, chiar si dupa atatia ani: sfarsitul lumii, Cap-de-Mort la putere, Harry mort, eu un alcoolic amar, dar ea tot o sa comenteze la praf. Aproape ca mi-era dor.

Totusi, nu avem timp de glume. Cineva il urmareste pe Albus. Copilul ala are talentul fantastic de a aparea exact cand lumea e mai aproape de dezastru. Tipic Potter.
    •    Ron, trebuie sa vorbim serios, imi zice Hermione, tragand-usor de maneca mea. Daca Albus a ajuns aici inseamna ca deja au inceput sa il caute.
    •    „Au"? Cine „au"? intreaba vocea mea, desi o parte din mine stie deja raspunsul.

Hermione se opreste pentru o secunda. Ma intorc si o privesc. Fata ei nu mai e fata acelei fete cu parul infoiat din primul an la Hogwarts. E obosita, trasa la fata, cu cearcane adanci. Dar ochii... ochii sunt la fel de hotarati.
    •    Acelasi „au" care ne vaneaza de 4 ani si 7 luni, Ron. Acelasi „au" care l-au omorat pe Harry, imi raspunde ea incet.

Simt cum stomacul mi se strânge. Numai numele lui spus asa, simplu, ma loveste mai tare decat orice vraja interzisa. Harry.
    •    Credeam ca... cred ca m-am prefacut ca nu mai conteaza, zic, incercand sa-mi ascund vocea tremurata. Dar uite ca iar suntem aici. Tu, eu, un copil si o noua apocalipsa.

Hermione nu zambeste. De data asta nu mai e loc de replicile ei ironice.
    •    Ron... Albus nu trebuia sa vina la tine. Planul era altul. Eu trebuia sa te caut, sa vorbesc cu tine, sa-ti explic... si abia apoi...
    •    Si abia apoi ce? o tai nervos. Sa-mi spui frumos, la un ceai, ca ai avut un copil cu Harry, l-ai ascuns de toata lumea si acum Cap-de-Mort il vrea mort?

Se opreste brusc.
    •    Nu te mai preface ca nu stiai, imi spune, si vocea ei tremura, dar nu de frica. De furie. Ai ghicit totul, Ron. Aproape totul. Dar nu ai idee prin ce am trecut ca sa il tin in viata.

Tac. Pentru prima data dupa mult timp chiar tac. Nu pentru ca nu as avea ce sa spun, ci pentru ca, sincer, mi-e frica de raspuns.
    •    Bine, zic in final. Spune-mi. Tot. Dar in timp ce mergem. Daca Albus o ia prea departe prin catacombele astea, il gaseste altcineva inaintea noastra.

Reluam mersul. Tunelul se ingusteaza, tavanul devine mai jos, aproape ca trebuie sa ne aplecam. Bagheta mea lumineaza peretii umezi. Hermione incepe sa vorbeasca.
    •    Iti mai amintesti iarna aia... cu Sirius, incepe ea.
    •    Cum sa nu, raspund. Iarna in care aproape am murit inghetat de vreo trei ori, tu ai citit vreo zece mii de pagini, Harry s-a bagat in toate problemele posibile si imposibile, iar Sirius...
    •    ... a murit cateva luni mai tarziu, completeaza ea cu un glas stins. Da, iarna aia.

Tace un pic, parca isi aduna curajul.
    •    Atunci... atunci a fost prima data cand mi-am dat seama ca noi trei nu o sa traim mult. Niciunul. Ca intr-o zi unul dintre noi o sa dispara. Si apoi inca unul. Asa ca... am vrut... am vrut sa ramana ceva bun in urma.
    •    Hermione, daca imi zici ca ai facut un copil „pentru ca suna poetic"...
    •    TACI si asculta-ma, Ron Weasley!

Tonul ala... l-am auzit de mii de ori. Ma opresc fara sa imi dau seama.
    •    Nu a fost planuit, continua ea, mai incet. Nu a fost „romantic", nu a fost nici macar... cum ar trebui sa fie. A fost o noapte in care Harry era frant, eu eram franta, tu erai plecat acasa, toata lumea era pe marginea prapastiei. Am baut vin de elf, da. Am plans. Am vorbit despre ce o sa fie „dupa". Si, cumva... „dupa" a inceput chiar atunci.