Era o noapte cumplită de iarnă. Vântul șuiera vijelios printre ramurile copacilor veștejiți. Întunericul cuprindea pădurea ca o îmbrățișare a morții, un ultim sărut, apoi neant. Nicio speranță, niciun gând. Doar fugea. Tot ce știa era că trebuie să fugă și o făcea din toate puterile pe care le avea sau nu le avea. Dar fugea. Cu câteva minute înainte lăsase în urmă tot ceea ce știa, toată viața ei și nu mai era drum de întoarcere. Trebuia să privească înainte.
Simți o zdruncinătură și picioarele i se înmuiară ca două cârpe. Era mult prea obosită și speriată ca să mai miște. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Rochia îi era sfâșiată și din răni deschise îi curgea un lichid roșu închis. Trebuia să lupte, știa asta mai bine decât orice. Își strânse brațele în jurul burții, deja mărișoare, unde o mică ființă lua formă. Dacă ea nu avea dreptul la viață, atunci micul copilaș nu era vinovat, el trebuia să trăiască, deși mulți îl vroiau mort.
