Pivnița palatului era o grotă plină de igrasie și mizerie. Întunericul era gros și șoricei micuți se mișcau pe picioarele Alyssei. Mirosul acela o lăsa fără aer. În zadar a strigat și a bătut în ușă. Nimeni nu o auzea. A început să orbecăiască prin încăpere. Spre bucuria ei a reușit să găsească o lampă, pe care a reușit să o aprindă.
Speriată și înfrigurată, copila începu să numere secundele și minutele în așteptarea eliberării ei. Nimănui nu îi păsa de ea. Nici măcar șoriceii nu o băgau în seamă. Încet, încet pleoapele au căzut grele pe ochii plânși, iar fetița a căzut într-un somn adânc. Se trezi în întuneric. Nu știa dacă e zi sau noapte fiindcă nicio rază de lumină nu ajungea la ea, însă după zgomotul stomacului ei trebuia să fie ora 10 dimineața. Să fi uitat gărzile de ea? Se apropie de ușă și începu să bată cu putere și să strige.
Dincolo de ușă auzi niște pași grăbiți și niște șoapte. Speranța încolți în inima micuței ființe.
