CONACUL BLESTEMATILOR

1.TUNELURILE

' Unele umbre sunt atat de intunecate, incat punand lumina deasupra lor, se intuneca si mai mult '- Marius Adrian Birca

Singurul zgomot ce se auzea era picurul neincetat al apei care curgea prin canalele luminate vag de cate o torta ici si colo. Flacarile se reflectaul pe peretii masivi de piatra unduindu-se intr-un joc innebunitor de umbre, care iti distragea atentia de la locul unde te aflai. Grotele subterane erau inalte si bine cladite, spatioase si pline de unghiuri intunecate si drumuri intortochiate, fiind capabile sa reziste oricarui atac, poate de-asta se ascundeau mereu in locuri ca acestea.

Niste pasi abia perceptibili prin ropotul neincetat al picurilor se auzira venind de undeva din departare. Erau greu de auzit dar cu concentrarea necesara nimic nu putea trece pe furis pe langa el. Daca pasii intrusului nu aveau sa-l dea de gol, umbra lui sigur avea sa-i dejoace orice planuri, asta bineinteles daca avea umbra.

Angelo ranji satisfacut la gandul ca avea sa-l trimita inapoi de unde venise, asa ca inainta incet si precaut, mereu in alerta si cu spade in mana, prin labirintul de tuneluri -pe care le cunostea atat de bine, acestea fiind locul unde isi petrecea mai mereu serile, in care era nevoit sa alerge dupa dupa ei, acele creaturi josnice si enervante. Majoritatea tunelurilor dadeau intr.un rau sau intr.o fundatura, iar in cel mai rau caz unele  dadeau intr.o camera mare si spatioasa in care se colecta apa. Nu era sigur, deoarece niciodata nu-i pasase, prefera sa lupte decat sa aiba de aface cu raurile sau tunelurile in care se varsau canalele astea. Numai gandul ca ar putea, nu, ca ar fi nevoit sa sara in apele acelea il facea sa se cutremure, iar acum nu-si putea pierde concentrarea, avea o misiune si avea de gand sa-si duca la bun sfarsit partea lui din plan.

Trecu pe sub arcadele care sustineau tavanul si intra intr-un tunel putin mai ingust, asa ca fu nevoit sa se miste cu grija deoarece incarcatura lui era prea pretioasa pentru a fi avariata. Se ghemui pentru a asculta cu atentie, dar nu auzi decat picurii de apa si propria respiratie, poate ca pana la urma nu fusese decat o alarma falsa. Intr-un fel gandul acesta il linistea, poate ca urma sa fie doar o recunoastere si ca nimic rau nu urma sa se intample, poate ca in noaptea asta aveau sa se intoarca toti teferi acasa. Dar ceva din interiorul lui nu-i dadea pace, simtea ca ceva rau avea sa se intample, dar preferea sa ignore senzatia de frica care ii incoltise in suflet, si se pregati sa sune retragerea. La urma urmei, umblau de mai bine de doua ore prin grotele de sub canalizarea orasului si cel mai probabil cu totii aveau nevoie de un ceai si de un dus fierbinte.

Cand dintr-o data un strigat infiorator, sparse linistea de mormant care insotea locul, un tipat atat de plin de durere si disperare incat si el putea simti durerea, lucru care il facu sa tresara de surprindere. Tipetele de durere se auzeau in continuare din ce in ce mai dureros, de parca cineva te-ar strapunge cu pumnalul in inima din nou si din nou, retraind aceeasi durere de fiecare data. Angelo fugi cat de repede putu in directia urletelor, alergand din ce in ce mai tare pe masura ce acestea deveneau din ce in ce mai sonore. Coti spre dreapta intrand intr-un pasaj care ducea spre cea mai mare incapere unde toate catacombe se intersectau, apa curgand mereu prin locul asta, cand dintr-o data tipetele incetara la fel de repede precum incepura.

Baiatul, disperat sa ajunga la susa urletelor, alerga si sarea peste tot ce ii vene in cale, nebagand in seama locurile mult prea umede, pentru gustul lui, pe care le atingea din neatentie, si de care avea sa-si aminteasca mai tarziu. Cand ajunsese in sfarsit la sursa de unde proveneau tipetele descoperise o camera care arata la fel ca majoritatea, intunecoasa si umeda, doar ca aceasta era mai aproape de civilizatie, zgomotele masinilor si ale activitatii nocturne din "minunatul" său oras, resimtindu.se mai tare aici. Acesta se uita innebunit in jurul sau, uitandu.se dupa urme de lupta, inima incoltindu.i de frica cand il vazu.

In mijlocul incaperii Angelo zari un corp contorsionat si plin de sange care statea adunat intr.o gramada mare de haine insangerate si zdrenturoase, acesta fiind intors cu spatele spre el. Agitatia il cuprinse si simtea cum adrenalina ii pompa prin vene in cantitati uriase, facandu.l sa devina nelinistit si suspicios.. Acesta se apropie precaut de corpul care zacea stingher in incapere, deoarece creaturile astea aveau prostul obicei de a intra in corpul victimei, si se lasa pe vine langa el.

Corpul lui era contorsionat si plin de sange incat cu greu il putu recunoaste. In acel moment o lupta se dadu in adancul sufletului sau, acesta simtindu.se usurat dar extrem de rusinat de sentimentele sale de eliberare. Era unul dintre colegi săi, dar nu unul dintre prieteni lui cei mai buni. In cele din urma vinovatia invise si isi lasa capu in jos, umilit, incercand sa scape de sentimentul de usurare, dar nu reusi, era mult prea puternic. Baiatul care zacea in fata lui atat de scofalcit si lipsit de culoare, cu parul plin de sange si cu o privire care ar fi dezghetat si cea mai inghetata dintre cele mai inghetate inimi, era nimeni altul decat Jard Warsoar, care se alaturase doar de curand cauzei lor.

Trebuia sa admita ca fusese cel mai promitator dintre toti, dar intr-un final cu totii ajung asa. Si ce pacat de el, se gandi Angelo, avusese doar 15 ani, frumos, inalt si plin de sarm, dar acum tot ce-a mai ramas din acel baiat promitator era un corp mort zacand neajutorat intr-o balta de sange, avand una dintre cele mai terorizate de teama priviri intalnite pana acum, dar la urma urmei asta era ceea ce creaturile astea blestemate iti fac, iti arata cel mai negru cosmar al tau dupa care te distrug incet si dureros, lasand doar moarte si amaraciune in urma.

Baiatul isi puse capul in palme si asculta, era obosit si tot ce vroia acum era sa mearga acasa. Avea sa-l puna pe Mirko sa se ocupe de ceremonie maine ca sa poata pune anunturi noi, dar in zilele astea rar se mai gasesc doritori.

Numarul cadavrelor gasite creste iar numarul celor care vor sa.l opreasca scade. E adevarat ca exista oamenii ca ei care incearca sa ii oprească demonii dar nimeni nu reuseste atat de mult pe cat am vreau. E mult prea puternic si oamenii au inceput sa isi piarda increderea in cei care încă luptau, au inceput sa creada ca in cele din urma el va fi cel care va invinge.

E ca si cum cu totii s-au resemnat si asteapta cuminti ca moartea sa vina dupa ei. Ici si colo se mai gaseste cate un avatar care sa lupte pentru salvarea lumii dar mai toti mor la scurt timp dupa. Nimeni nu are o motivatie destul de puternica, si mereu creaturile iadului gasesc cate o portita de intrare prin care distrug tot ce le iese in cale.

La fel cum facuse si cu prietenul lui. Era doar o persoana nefericita aflata acolo la momentul nepotrivit. Furia il cuprinse deodata, se saturase sa astepte si sa vada cum toti cei dragi lui mor din cauza faptului ca nimeni nu ii poate opri. Nu mai putea suporta gandul ca intr.o zi va incepe sa tina la cineva si o va privi si pe acea persoana murind in bratele lui. Gandul la o zi frumoasa si fericita parea atat de ireal incat cu greu ii venea sa creada ca vor mai fi si zile bune. Nu mai putea rezista, dar se forta deoarece stia cu siguranta ca lucrurile nu aveau sa ramana asa, Angelo avea de gand sa se asigure de asta. Nimeni nu ii omora prietenii si scapa cu viata din asta.

Dintr.odata un zgomot puternic de pasi se auzi venind dinspre tuneluri. 'Era si timpul' gandi Angelo, in timp ce se ridica in picioare, scuturandu-si umezeala si putinul nisip, care se gasea prin astfel de locuri, de pe pantaloni. Simti cum un val de ameteala si greata il cuprinde, acesta se apleca si isi puse mainile pe genunchi, incercand sa alunge oboseala care puse stapanire pe el, deoarece distractia abia acum incepea.