Iubind un demon [18+]

Prima zi de școală

*Yumi

Ce aş putea să vă spun despre mine? Mă numesc Sato Yumi, am 17 ani și tocmai m-am transferat la  Liceul Hibiya. Nu este un liceu privat, însă în apropiere este un cartier rezidențial, deci școala este frecventată de țânci bogați. De altfel este și cel mai bun liceu din oraș. Tatăl meu a fost implicat într-un scandal, deci a trebuit sa ne mutăm și să schimb școala. Niciodată nu mi-au plăcut oamenii. Mereu am fost singură, și niciodată nu am avut vreun prieten așa că eram bătaia de joc a tuturor. În timpul orelor preferam să mă prefac că dorm, iar în pauze mergeam pe acoperiș și ascultam muzică.

Nu sunt prea entuziasmată că a trebuit să schimb școala, dar nici nu ma deranjează, sau cel puțin așa credeam. Am ajuns la școala cu 25 de  minute înainte de începerea cursurilor. Mi-am căutat clasa și când am găsit-o am intrat și m-am așezat într-o bancă goala din spatele clasei, în speranța de a nu deranja pe nimeni. Am observat timp de 5 minute colegii, de care eram puțin dezgustată. Fetele erau mult prea machiate și fustițele lor abia le ajungeau sub fund, iar băieții erau care mai de care mai "șmecheri" etalându-și ceasurile și telefoanele, discutând despre mașinile sport ce le vor primi de la părinții lor la aniversare majoratului. Nu am apucat să admir prea mult peisajul, că m-a și expediat cineva de pe locul "lui". M-am ridicat și m-am așezat în alt loc liber, în rândul din față ca să nu creez probleme.  Nu am apucat să ma așez bine pe scaun, că a și venit una din târfulițele clasei și a spus că acela e locul ei și că nu vrea să se mute de lângă "iubi". De data asta m-am așezat în al treilea rând, lângă geam. Mai erau două minute până se suna se intrare. Eram fericită ca mi-am găsit în sfârșit un loc unde să stau. Deodată simt că mă bate cineva pe umăr. Ma întorc și un tip zâmbăreț îmi spune calm:

-Ămm, scuze dar te rog îți poți găsi un alt loc? Stau pe acest loc de când eram în clasa I, și mi-ar plăcea

să rămână locul meu până termin școala.

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Am lovit banca cu palmele și m-am ridicat încet, cu o privire ucigătoare probabil. Mi-am pocnit gâtul și am spus tot ce am avut de spus.

-Da' ce,voi copiii bogați puteți sta doar într-un loc? Nu vă puteți muta? Sau vă masturbați în timpul orelor și vă e frică să nu pună altcineva mana în sperma voastră? Și voi, târfulițelor, trebuie sa stați aproape de iubiții voștri să le-o puteți suge în timpul orelor? O, păi îmi pare rău că v-am deranjat. Am făcut o plecăciune sarcastică și am ieșit din clasă arătându-le degetul mijlociu. Cât de proasta pot sa fiu... Am vrut să nu atrag atenția și am făcut-o... Am început să plâng de nervi și să regret că am urlat la băiatul acela, adică el mi-a spus frumos ca este locul lui și eu am început să strig la el. Se vedea pe fața lui că era surprins. Ah, cât de proasta pot fi. Când m-am mai liniștit am dat să mă întorc și să mă duc în clasă, însă m-am lovit de o persoană. Ochii îmi erau prea înlăcrimați ca să văd cine era. Mi-am cerut scuze, și acea persoană a început să râdă. Oare cine era, și mai important de când mă privea?

-Nu este important cine sunt, și de când ai ieșit din clasă.

-Ce?

-Te-am văzut când ai ieșit din clasă plângând. Îmi pare rău ca am râs de tine, dar ești așa de drăguță, după circul ce l-ai făcut în clasă, să plângi așa...

-Umm, dar nu am zis nimic.De unde naiba știa la ce mă gândeam? 

-De ce ai plâns? m-a întrebat el cu o voce caldă și îngrijorată. Ai  fost destul de aprinsă în clasă, nu-i așa? spusese el apropiindu-se de mine cu un rânjet malefic. M-a apucat de mână și m-a lipit de perete. Mă sperie. Ți-e frică? îmi spune el apropiindu-și chipul de mine și privindu-mă în ochi.

-De ce mi-ar fi frică de tine? spun eu întorcându-mi privirea.

-Gata, nu mai plânge, doar te-am tachinat puțin, am vrut să te fac să te simți mai bine, spuse el luându-mă în brațe.

-Hei, da-mi drumul! mai am puțin și încep să plâng . T-trebuie să merg la baie, îi spun eu abia stăpânindu-mi lacrimile.

M-am smuls din strânsoarea lui și am reușit cumva să scap. Am vrut să fug, dar m-a prins de încheietură și m-a tras înapoi.

-Dă-mi drumul! îi spun eu când o lacrimă deja îmi invada obrazul.M-am smucit puțin, dar cu fiecare efort de al meu, mă strângea și mai tare.

-De ce ești așa de încăpățânată? Dacă vrei să plângi doar fă-o pe umărul cuiva. Acestea au fost ultimele cuvinte înainte să ma lipească strâns de pieptul lui. 

Chiar dacă m-am împotrivit, mi-a prins bine să plâng puțin, oricum m-a văzut plângând așa că nu e mare lucru. Dar oare cine este? Un elev? Nu, pare să aibă vreo 21 de ani. Atunci un profesor? Mm, este puțin cam tânăr. Trebuie să fie fratele cuiva. Poate trebuie să vorbească cu un profesor.

-Dacă te grăbești poți ple...

-Nu sunt fratele nimănui, spune el zâmbind.

-Am gândit cumva cu voce tare? spun eu uitându-mă confuză la el.

-Nu, nimic de gelul ăsta, spune el mângâindu-mă pe cap. Trebuie să plec însă. Ne mai vedem, ești nouă pe aici, nu? spuse el făcându-mi cu ochiul.

Nu mi-a dat șansa să-i răspund și a și dispărut. M-am întors în clasă, și bineînțeles că o zi proastă nu se termină atât de repede. Singurul loc liber e în fața acelui băiat. Am ignorat privirile tuturor și m-am dus la locul meu. Sunt atât de rușinată. Din prima mea zi m-am certat cu colegii și am lipsit de la prima oră.

-Hei,se aude din spatele meu, sunt Satoshi Kaname, îmi pare rău pentru mai devreme, nu știam că ai schimbat atâtea locuri din prima ta zi.Ce ar trebui sa fac acum?

-Mm hei, ma simt atât de prost, cum am putut striga la el?Sunt atât de proastă! La naiba, am spus-o cu voce tare. Profesorul tocmai a intrat în clasă, sunt salvată.M-am întors repede și mi-am lipit capul de bancă.

Nu se poate! E tipul de pe hol. E profesor? Dar cum? Mi-am pus mâinile pe față și am sperat că nu mă vede.

-Văd că avem o colega nouă, de ce nu vii în față să te prezinți?

Toți au început să râdă, ce mai puteam face? M-am dus în fața clasei să mă prezint, însă pe drum o colegă mi-a pus piedică și am căzut. La naiba! De ce mi se întâmplă toate mie? Toți au început să râdă. Profu' a venit și m-a ridicat șoptindu-mi: "Nu-i băga în seama, nu pot mai mult.Nu au nimic în afară de bani și relații. Apropo, ma numesc Shirazaki Makoto. Îmi pare bine, Yumi-chan ", apoi a arătat un zâmbet larg. Mi-am ridicat privirea și l-am privit mai bine. E destul de drăguț, are păr castaniu, ochi gri,o nuanță rară .Sunt atât de profunzi și zâmbetul lui te face să te simți mai bine instant.Dar stai, de unde îmi știe numele?