Pas in neant, Cugetare spre etern

~Capitolul 4~ ~Hoțul de suflete din Central Park~

  Ochii mi se deschideau încet antrenați de săgeți de lumină edenice. Un miros dulce și ademenitor îmi mângâia nările. O umbră diformă mă privea blând, cu ochii de cerneală îmbibați în lumină. Ultimele rămășițe de plete castanii i se răsfrângeau pe umerii musculoși, dar îmbatrâniți de cercurile infinite schițate de Zeul Timpului.

 -Bună dimineața, Lady Cromwell!

 -Bună dimineața, Tyler! Lady Hawkings, dacă tot insiști!

 -Unde e partea cu Mister Tyler, acoperirea noastră, Mylady?

 -Să zicem că a dispărut odata cu partea cu Elisabeth.

  Un surăs ușor îi dezveli dinții albi și drepți, parcă special croiți pentru micul copil ce a fost, ce avea să devină un tânăr fermecător, iar apoi, floare tinereții să se risipească într-o maturitate tipică și într-un început al bătrâneții pe care doar părul și mica mustața îl dezvăluiau. Rigiditatea lui se risipea arareori, în surâsuri ușoare, însă, care niciodată nu se preschimbau în hohotele de râs ale unui om împlinit. Când eram mai mică (mă rog, șaisprezece ani), am urmat cursuri de psihologie, iar acest om mă facea să cred că poate flacăra iubirii nu e aprinsă peste tot unde ar trebui să fie.

 -Tyler, aș putea să te rog ceva?

 -Depinde, Elisabeth, nu-ți știu visele, iar unele te pot pune în primejdi, iar aici nu e loc de liber arbitru.

 -Tyler, lasă-mă te rog să ies singură. Nu pot trăi o viață întreagă într-o casă de două camere, cu plimbări, însoțită între orele 19:00-19:30.  Vreau să fiu singură ca să pot visa, scrie. Și da, sunt și scriitoare pe lângă geneticiană, dar familia a vrut să fiu mai în vârstă, pentru a-mi publica romanele.

 -Elisabeth, dacă e să o luăm așa, poți să ai zeci de meserii. Chiar vrei să ieși cu Edge, aici, în oraș, cu asociații lui care îți caută dulcele sufle al vieții?

 -Vreau să risc!

 -Așa sunteți voi, tinerii, nu judecați! Și eu am fost așa, un rebel. Focul continuu arzând al sufletului vostru vă distruge orice obstacol. Omul poate învăța doar din propriile greșeli. Eu cine sunt să-ți stau în cale? Du-te, asumă-ți greșelile, dar nu veni la mine plăngând, cu rochia-ți pătată de albastrul tău sânge și dacă vei voi să asculți sfatul unui fost/prezent agent al serviciilor secrete britanice nu vei face nimic prostesc și nu vei ieși. Deci, care e alegerea ta?

 -Îmi știi alegerea, precum cunoști sufletul unui tânăr.

  Nu-mi venea să cred, rigidul ”perfectul” domn Tyler fusese cândva agitat, cu sufletul dornic de a cunoaște un dragon de foc. Înseamnă că a fost îndrăgostit, dar inima lui a fost spartă în mii de așchii tăioase, care la rândul vor tăia noi inimi.

  O împletitură a firelor vieții ămi acoperea capul poate deja mult prea frământat de cursul zilei ce va urma. Rochița până la genunchi (umpic cam indecentă, dar clasică tinerelor cu un dragon arzând în suflet) și niște săndăluțe ce se mulau pe glezna mea albă ca primii nămeți ai unei ierni, fiică a inocenței, veșmântul unei libertăți deși limitată, dulce, deși închistată, naivă. Urmau două ore (doar atât  am obținut în urma unor negocieri intense) de libertate în Central Park, unde mă puteam plimba și scrie. Atât, nu aveam voie să vorbesc cu nimeni, probabil nici măcar să mă uit la ei.

 Tropăitul ritmat al cailor îmi umplea sufletul de nerăbdare și emoție. Nu mai ieșisem în societate de aproape două luni. Oare voi avea să fac față impulsului de a vorbi cu oamenii, de a fi acea tânără ducesă sofisticată, pe care o urăsc atât de mult?

 Trăsura s-a oprit. A venit momentul unei schimbări în micro-universul meu. Tyler se pași pe pământul tare ca să mă ajute să cobor, m-a sărutat părintește pe frunte și mi-a urat familiarul ”succes”, apoi a devenit o umbră diformă la început , apoi un simplu punct în infinitul privirii mele.

   Picioare golașe-mi aproape atingeau iarba...Au atins-o...o fințe de satin îmi zbura în imaginația eliberată. Copacii îmi deschideau o poartă către un infinit insolit și un viitor propriu. Florile mă chemau să le culeg, să le ofer șansa de a face parte din a mea împletitură a vieții.

  Era unu și jumătate. Mai aveam zece minute de libertate. Ce repede trece timpul când ești îndrăgostit de natură și de viață!

   Ochii de jad îmi incremeniră, în fața mea, un tânăr de vreo douăzeci de ani, de vârsta mea mă fixa în centrul ochilor lui de safir. Părul blond, mă ducea într-o zi de vară, pe un câmp de grâu, în centrul macro-universal al spicelor, dar nu în Central Park. Figura lui avea un are de mister, de parcă nu voi avea nici eu și nici vreo altă umilă ființă vreo șansă să cunoaștem acea ființă ce se vrea cu mult  de privirile slăbite de pasiune ale realității noastre. Nu am mai simțit o astfel de senzație, sentiment niciodată. Pur și simplu, mă simțeam în brațele lui, doar cu o singură privire. Știam că și el mă privește și speram că mă vrea acolo, lângă el.

  Un zgomot de trăsură mă trezi. O voce groasă , a început să-și rostească dulcele must al vorbelor, atât de gustat de sufletul meu.

 -Mulțumită?

 -Absolut, i-am răspuns lui Tyler cu o părticică din suflet căci cealată era încă la misteriosul tânăr. Voi mai putea veni?

 -Universul și jocurile destinului știu.

  Și Central Park și noul hoț de suflet din viața mea se depărtau grăbit, într-un ritm anost al unei trăsuri trase de doi cai, mânați parcă de dorința de a mă duce cât mai repede, cât mai departe, cât mai pierdută de el.

  Heiiiii, atât și în săptămâna aceasta. După câte ați obsevat am început cu diacriticele, sper că nu am ratat vreuna, datorita statului meu de începătoare. Sper să vă strângeți cât mai mulți cititori și cine știe, poate și un comentariu. xoxo