Pas in neant, Cugetare spre etern

~Capitolul 1~ ~Inceputul~

      Era o zi extrem de calduroasa de vara. Soarele isi arunca furios sulitele de foc in fiul lui, Pamantul pe care probabil l-a suparat foarte tare in ultimele zile

    Cat puteam sa urasc acea zi de 18 iulie 1911, in sapte luni, patintii mei imi aranjasera se plec la prestigioasa Universitate Harvard, la care am obtint o bursa de merit. Eram fericita, aveam sa fiu recunoscuta in sfarsit pentru meritele mele in genetica.

    Iubeam genetica, atat cat o putea iubi o fata de 20 de ani cu drumul vietii in fata, dar totusi simteam ca nu in genetica se afla destinul meu. Stiam ca e altceva, dar nu stiam ce.

    Atatea meserii si ocupatii faceau un amalgam de idei si culori in capul de tanara domnisoara. Stiam in, ca parintii aveau putere sa ma sprijine in orice meserie as fi ales, caci ei dunt duci de Cambridge, desigur o meserie, care sa nu-mi injoseasca rangul de tanara ducesa.

     Nu puteam fi politista, invatatoare, bucatareasa, desi mi-ar fi placut. Trebuia sa devin ceva care sa-mi dea un renume. Eram mai mult suparata caci, nu mai puteam sa stau in loc. Aveam 20 de ani si inca nu eram complet decisa ce sa aleg. Parintii mei credeau ca voi fi o renumita geneticiana. Doar am stat doi ani acasa ca sa fac cercetari in acest scop si da, am avut o descoperire destul de importanta, fapt ce mi-a adus recunostere internationala si bursa aceea la Harvard. Recunoasterea internationala aduce insa, si dispretuire. Dispretuire ce e innascuta din gelozia care sta mai ascunsa sau mai ivita in sufletul fiecarui om.

    Ziua cea mare a venit, azi trebuia sa iau vaporul si sa calatoresc pe o croaziera de  lux. Se numea Titanic si avea sa plece din portul Southampton, Anglia, In aceste aproape sapte luni, caci acum suntem in 10 aprilie 1912 credeam ca o sa ma maturizez putin in aceste sapte luni. Dar credeati ca minunata Elizabeth, ducesa de Cambridge a reusit sa aleaga pe ce drum va merge in viata? Ei, bine, asta credeati? Inseamna ca v-ati inselat amarnic. Tot o mata miorlaita si indecisa am ramas.

    Nu mai puteam sa dau inapoi. Era de-a dreptul imposibil sa mai renunt la acea calatorie. Daca pana acum nu am reusit sa gasesc ceea ce vreau sa fac cu adevarat, de ce as mai reusi acum?     Percy, logodnicul meu, desigur cel ales de mama, Emilia Sophia Cromwitch ducesa de Cambridge, mama, tata, Harold Eduard Cromwitch, ducele de Cambridge, si draga mea slujitoare Brianna, tori erau acolo sa-si ia ramas bun de la mine, pretioasa lor geneticiana. Nu aveam cum sa nu-i iubesc, dar totusi era mult prea evident felul in care se foloseau de mine si profitau de inteligenta si priceperea mea. Nimeni altul decat tatal meu mi-a ridicat premiul de la Fundatia Geneticienilor, zicand ca eu sunt prea mica si imprudenta cu banii, lucru care la “inteligenta” mea cu care se lauda ei cunostintelor ar fi putin cam imposibil, iar mama mea mi-a luat diploma, zicand ca sunt mult prea neindemanatica. Pana si Percy, baiat pentru care nu simt absolut nimic, adica un strain, mai bine zis cel mai bun prieten din copilarie a luat o parte din banii castigati de mine. Eu sunt singura care nu i-a putut folosi.

     Oricum, dupa multe lacrimi in vant am reusit sa ma imbarc in cabina mea la clasa I. Aveam apartamentul  langa contesa Von Nietzel  a Germaniei. Era o doamna de vreo 33 de ani, insa cu foarte multa experienta de viata. Dumneai a absolvit cursurile de geografie ale Universitatii Cambridge si este foarte priceputa in acest domeniu.

     Tot vaporul era foarte pasionat de povestea de dragoste dintre Miss Kate, o doamna foarte bogata, care trebuia sa se logodeasca cu Cal Hockley, un om de afaceri instarit, dar era indragostita de tanarul Jack Dowson, un om din clasa mijlocie,care calatorea la clasa a IIIa.

     In rest totul era extrem de plictisitor pe acel vapor, pana in noaptea de 13 spre 14 aprilie, cand am fost loviti de aisberg gigantic. Mii de oameni si-au gasit sfarsitul in acea tragedie, daca n-ar fi fost o incredibila doamna, careia inca nu i-am aflat numele. Acea doamna mi-a oferit lucul dumneai zicandu-mi “Copila mea, nu pari sa ai mai mult de 25 de ani, ai toata viata inainte. Pe cand eu o batrana de 60 de ani oricum as mai avea putin de trait, nu marita sa irosesti tu 50-60 poate chiar 70  de ani din viata, pe cand eu irosesc doar 10 ani, care sunt, oricum niste ani plini de chinuri si dureri” Inainte sa apuc sa zic ceva batrana s-a aruncat in apa, iar supraveghetorul m-a aruncat pe mine in barca in locul ei.

      Contesa Von Nietzel a Germaniei a supravietuit si dumneai, fiind intr-o barca chiar in momentul naufragiului, ultima persoana urcata, dupa cum mi-a povestit dumneaei anterior. Kate si Jack au pierit, fericiti in ghearele dragostei arzatoare, dragoste la fel ca a lui Romea si a Julietei. Cat despre Cal, se stie ca a fost las ca un magar si a fugit deghizat in femeie

.      Parintii mei si Percy ma credeau moarta, lucru care nu ma deranja, caci acum eram doar Elisabeth, n-as fi putut fi Cromwitch pentru ca lumea m-ar fi recunoscut si ar fi trebuit, din nou, sa intru in randul ducilor si la prestigioasa Universitate Harvard. Asa ca de acum incolo voi fi Elisabeth Hawkings.

     America, New York-ul era superb... totul ma astepta pe mine. O tanara fata, fosta ducesa, avea sa descopere mirajele acestui oras si sa traiasca, la propriu Visul American.

Adevarul este ca am inceput aceasta "poveste" acum 1 an, an care pentru o copila a literaturii ca mine inseamna o neincetata evolutie, iar aceasta parte mi se pare oarecum puerila, cu un limbaj nu tocmai literar, dar sincer macar o parere m-ar indemna sa continui sa postez si celelate parti, nu atat de des cat mi-as dori din cauza scolii. Va multumesc anticipat pentru citirea "povestii mele".