Legăturile ce nu pot fi rupte

Legăturile adevăratei prietenii

 "Nu mi s-a mai întâmplat până acum să nu pot să dorm în acestă cameră! Întinsă în pat, aşteptând parcă să adoarmă. Dar somnul nu mai venea, iar ea se sucea de pe o parte pe alta a patului. "Aşa ceva e imposibil! Am dormit de atâtea ori aici. E ca şi cum aş fi la mine acasă. Nu înţeleg....de ce nu îmi este permisă intrarea pe tărâmul viselor! Sau poate.....eu chiar dorm şi visez că nu pot să fac asta?" Se cipeşte de mână. " Ei, bine! Măcar am încercat!" Oftează încet. Se întoarce pe partea dreptă, închide ochii, dar....somnul şi de acestă dată a ocolit-o.

" Va fi o noapte albă şi lungă! Ei, dacă tot nu pot să dorm...am să aştept în bucătărie ca sorele să răsară. Chiar îmi era dor să văd cum primele raze de soare străpung întunericul, anunţând sosirea unei alte zile, în care ne putem bucura şi spera că totul va decurge bine. În fond, răsăritul soarelui reprezintă speranţă!", spunând acestea se ridică din pat şi se îndreptă spre uşă. " Chiar îmi era dor de un răsărit de soare, în România, mai ales aici, în Joseni." Iese din cameră cu zâmbetul pe buze. Închide uşa şi coboară cu grijă scările.

Uşa camerei din mijloc, de jos, se deschide încet şi totuşi brusc. Elena trecea în acel moment prin faţa ei.

Laura ieşea ciufulită din cameră.

- Hai nu îmi spune că iar am făcut gălăgie şi te-am trezit?!, îi spuse Elena mai mult şoptit.

Laura nu răspunde, îndreptându-se grăbită către baie.

-Ori e somnambulă ceea ce e puţin probabil, ori nu îmi dă atenţie ca de obicei, spunând acestea, oaspetele nu mai merge decât cinci paşi, o ia la sânga, trece pe lângă mini barul recent aprovizionat, căruia nu-i dă importanţă. Se opreşte în bucătărie, îşi trage scaunul alb din piele ecologică şi se aşează la masă, privind pe geam, în grădiniţa unde Pompei, soţul Laurei, îşi pusese gazon cu floricele.

" Nici măcar vântul nu bate. E aşa de linişte...." Gândurile fetei sunt întrerupte de vocea prietenei sale.

- Nu poţi să dormi?, o întrebă Laura

- Aşa se pare!, Elena continuă să se uite la unul dintre copacii din apropierea casei, ce se putea zări cu uşurinţă.

- Eşti supărată?, Laura îi  întrerupe iar gândurile.

- Nu!, îi răspunse fata.

- Păi? Din ce cauză nu poţi dormi?, o întrebă gazda.

- Dacă aş ştii cauza probabil aş putea remedia problema, dar nu o cunosc...în fond mi-ai promis o dată, de mult, că vom vedea răsăritul, răspunsese pe un ton vesel regizorul.

Laura vine şi se aşează pe scaunul din capul mesei, lângă Elena.

- Se pare că nici măcar timpul nu a putut să te facă să uiţi treaba asta, îi replică ea fetei.

- Trebuia să te aştepţi la aşa ceva din partea mea, sublinie mai mica sa prietenă!

- Fetică, ai înnebunit de tot? Laura se uită ameninţător la partenera de conversaţie.

Elena râde la auzul întrebării, după care îi spune: Ştii că privirea ta nu mă sperie, chiar dacă ai tăi ochii sunt verzi, iar ca să fiu pe acelaşi ritm cu tine....ERAM NEBUNĂ ÎNCĂ DIN '95!

- Tot mică eşti!, Laura îi scoate limba.

- Voi fi mereu mică în comparaţie cu tine!, îi replică Elena.

- Bem ceva aşa de dragul vremurilor de mult apuse?, îşi întreabă gazda musafirul.

- De ce nu? Dar spune....tu, de ce nu poţi să dormi?, o întrebă Elena.