Cum de-am fost, Doamne, atât de prost?

Partea I

„ It's too late to change events, it's time to face the consequence" - Depeche Mode - Policty of truth

       Afară ploua neîncetat de câteva ore, încă de la amiază, dacă-și aducea bine aminte. Pierduse noțiunea timpului după ce trecuse de a treia oră consecutivă în care preda elevilor de liceu despre romanul lui preferat. Îi plăcea să lucreze cu copii, deși uneori i se părea foarte obositor programul și nu era chiar simplu să predai de dimineața până seara, în fața a cel puțin douăzeci de puștani de liceu, a căror atenție trebuia întotdeauna stimulată. Se gândea doar că în câteva luni toată munca lui o să se vadă și în sfârșit o să aibă diploma aia la care visase timp de trei ani.

       Nu fusese deloc ușor. Nu-și imaginase niciodată că o să ajungă profesor de Limba și Literatura Română, însă asta fusese tot ceea ce îi trecuse prin cap în momentul în care părinții l-au întrebat ce are de gând să facă cu viața lui. Adevărul era că pur și simplu nu a putut să spună că habar nu avea.

       Atunci când a părăsit curtea liceului își dăduse seama că era destul de târziu; mereu lucra peste program deoarece nu îi plăcea să își ducă munca de la școală acasă. Prefera să își termine lucrările de corectat și eseurile de citit în liniștea clasei. Considera că munca și relaxarea nu aveau ce căuta împreună în aceeași cameră, așa că evita pe cât posibil orice asociere a celor două. Oricum acasă lucrurile deveniseră din ce în ce mai rele și efectiv prefera să petreacă cât mai puțin timp între acei patru pereți.

       Nu ura nimic mai mult pe această lume decât bălțile ce se formau pe trotuare de câte ori ploua. Într-un oraș mare, asemeni Bucureștiul, ai spune că măcar canalizarea era făcută așa cum trebuie, dar în realitate lucrurile stăteau diferit. Preferatele sale erau bălțile imense care aflau în fața intrării de la metrou. Era aproape imposibil să sari peste ele fără să te uzi măcar puțin. 

       Nu înțelegea de ce oamenii se călcau în picioare pentru a vizita orașul. Nu avea absolut nimic special, în ochii lui nu era decât un oraș urât și monoton. I-ar fi plăcut mai mult să lucreze undeva în Europa, unde orașele erau încărcate de istorie și arhitectură frumoasă. Din păcate orașul acela la care tot visa trebuia să mai aștepte. Erau mult prea scumpe biletele de avion, iar ideea de a își părăsi serviciul actual nu îl încânta foarte mult. Nu era tocmai omul banilor, se putea chiar spune că nu se lipeau de el, însă știa foarte bine că o schimbare de genul acela ar fi lăsat o gaură imensă în bugetul său care oricum era limitat și plin de datorii.

       Fiind mai mult decât obosit decise să nu se mai chinuie cu evitatul bălților, așa că trecuse direct prin ea, gest care-i aduse câteva priviri urâte din partea oamenilor din jurul lui. Nefiind genul de persoană care să dea doi bani pe părerea unor necunoscuți își văzu de treabă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat: strânse umbrela, o aruncă în ghiozdanul negru ce-l purta în fiecare zi, băgă mâinile în buzunarele de la pantaloni - deși era conștient că nu era un gest tocmai frumos - și își continuă drumul. Coborî scările încet, fiindcă se părea că șosetele ude nu erau tocmai prietene cu pantofii. Sunetul pe care-l făcea de câte ori cobora o treaptă îl exaspera atât de tare încât se văzu nevoit să-și treacă mâna prin părul frumos aranjat, ciufulindu-se.

       Prezența sa era impunătoare, însă nu era cineva peste care în mod normal treci cu privirea și să-l remarci imediat. Era mai mult genul de bărbat la care trebuia să te uiți de două ori pentru a observa ceva special. Siluetă înaltă, mâinile subțiri și degetele lungi îi confereau un aer artistic atunci când scria cu creta albă pe tablă; părul ciufulit îi dădea un aer de adolescent rebel, deși era trecut cu mult peste acea vârstă. Singurele trăsături care-l dădeau de gol erau liniile feței foarte bine conturate și ochii verzi ce-i confereau un aer ușor misterios. Din păcate îi ascundea în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre.