Cum de-am fost, Doamne, atât de prost?

Partea a II-a

„Who knows how long I've been awake now?" - Imagine Dragons - Nothing left to say

       Îi simțea respirație pe vârful nasul. Asta îl enerva cel mai tare și exact în modul acela se trezise în ultimile trei zile. Era atât de greu să-și țină partea de pat? Nu din cauza asta insistase chiar să cumpere unul mai mare? Nu voia să-și deschidă ochii. Nu se simțea pregătit să-i vadă fața.

       Se întoarse pe spate, își cuprinse fața cu palmele și se frecă energic, încercând să se trezească. Era obosit. Tot timpul. Nici nu mai știa când avusese ultimul somn odihnitor și era perfect conștient că nu mai putea să o țină în ritmul acela, pentru că avea să clacheze. Și avea să o facă într-un stil mare.

       Își întoarse ușor capul spre stânga și o văzu. Dormea. Până și modul în care respira prin somn, cu gura deschisă, a început să-l enerveze și nici măcar nu-și mai aducea aminte când începuse toate schimbările acelea. Părul blond îi era răvășit și brusc își aminti că nici măcar nu suporta blondele. Se gândea doar că decăzuse prea tare. Făcuse prea multe compromisuri și simțea că se sufocă. De fiecare dată când ajungea în fața ușii avea impresia că cineva îl strânge de gât, dar se învățase să trăiască cu senzația.

       Viața era grea. Alegerile lui nu au fost niciodată cele mai minunate, dar în ultimele luni simțea că își săpa groapă în fiecare zi, puțin câte puțin și nu avea de gând să se mai oprească. Deja începuse să vină târziu acasă, doar pentru a evita privirile pline de gelozie, certurile și reproșurile ei. I-ar fi dat un șut în fund, dar naiba să o ia de treabă, nu-și permitea să rămână singur în apartament. Nu putea plăti chiria.

       Cam o dată pe săptămână se întreba cine-l pusese să se mute cu femeia aia. Nu erau de mult timp împreună, nici anul nu-l împlinise, dar într-un exces de zel, printre declarații de dragoste și gemete au decis să facă pasul cel mare și să pornească la drum împreună. Cea. Mai. Proastă. Decizie.

       Uitase și de ce se combinase cu ea. Nu era stilul lui. Nu-i plăceau blondele. Deloc. Îi atrăsese atenția la o petrecere din cămin. Și nu prin senzualitate și eleganță, ci mai mult i-a sărit în ochi decolteul mult prea adânc și țâțele ei care stăteau mai mult de afară. Femeia din patul lui reprezenta tot ceea ce ura mai tare, dar stătea acolo, ca un prost, neștiind ce să facă și toate pentru că nu avea curaj să-i spună adevărul.

       Nu putea să se numească bărbat, pentru că el nu avea coaie. El era de mult castrat. Părinții nu l-ar fi ajutat niciodată cu chiria. Era exclus. Și nu pentru că nu aveau bani, ci pentru că-i spusese încă de la început să nu plece din cămin, că viața în chirie e grea, că-s multe de plătit. Dar nu îi ascultase. Știau ei mai bine și nu aveau nevoie de sfaturile unor depășiți. Le-a zis atunci, foarte clar, că cel mai bine ar fi ca ei să-și vadă de vacile lor. De atunci nici măcar brânză proaspătă nu a mai primit de acasă și parcă îi era dor. 

       Femeia începuse a sforăi. Își deschise brusc ochii și se gândi dacă ar fi putut să o sufoce cu perna, iar apoi să spună că a fost legitimă apărare. Nu putea. Ființa de lângă el nu-i era de nici un folos, doar că avea nevoie, mai ceva ca de aer, de partea ei de chirie. Fără banii ăia era mort. În cămin nu se putea întoarce pentru că plecase cu scandal. Se simțise macho pentru trei minute și se luă la ceartă cu administratorul. Își regreta gestul, dar era mult prea târziu. 

       De pus mâna pe o țâță, un crac nici nu era vorba. De futut, absolut exclus. Viața avea să treacă pe lângă el. Dar trebuia să mai îndure puțin. Foarte puțin. Și apoi ar fi putut să se certe liniștit cu ea, să-i zică că nu o iubește, că nu a făcut-o niciodată, că nu-i place nici măcar cum îl fute și apoi să o dea afară din casă. Însă mai avea cel puțin șase luni în care trebuia să înghită și să tacă. Capul plecat sabia nu-l taie.