În mâinile demonului

Capitolul 3.

O nouă zi îşi face simţită prezenţa în tabăra misterioasă. Toată lumea este înfricoşată de ceea ce s-ar putea întâmpla cu ei înşişi. Adam, ca şi în prima dimineaţa, se dădu jos din pat, obosit şi ciudat, fără zvâc. Nu se simţea în largul lui, având senzaţia ca trupul lui era controlat de altcineva, acel cineva realizând fiecare pas pe care îl făcea. Ştia că era ceva straniu la mijloc, dar nu înţelegea ce. Putea să pună pariu că tabăra nu avea să se termine în tocmai plăcut.

La un moment dat, parcă ar fi fost împins de la spate şi a căzut, faţa-i lovindu-se de podeaua rece din lemn vechi. Era vânăt; întorcându-şi privirea la paturi să vadă de ce s-a împiedicat. Adam s-a ridicat repede, s-a scuturat de tot praful adunat şi, mai atent şi controlat asupra corpului său, a început să meargă spre sala de mese.

A intrat în sala imensă, observându-i din mulţimea de oameni pe prietenii săi. O fată împărţea nişte foi, alţii vorbeau despre ce s-a întâmplat ziua trecută, iar alţii îşi mâncau pur şi simplu legumele. Adam s-a aşezat la masa unde stăteau cei trei.

- Hei, cum aţi dormit? a întrebat el, zâmbind. Nicolle nu putea să nu observe rana pe care o avea în dreptul ochiului stâng.

- Ce? Cum ai reuşit? a întrebat şi ea, ridicându-se şi pipăindu-i obrazul.

- Stai calmă, o linişti, făcându-i semn să se aşeze la loc, acelaşi lucru pe care l-a făcut şi el.

Imediat, Mike a intervenit şi le-a spus, răsfoind revista, noile veşti:

- Am auzit că un alt adolescent a dispărut în seara asta.

Ceva e la mijloc, se gândi Adam, sperând să găsească o soluţie sau cel puţin ceva adevărat în tot ceea ce se întâmplă. Fata cu pliantele a ajuns şi la cei patru, dându-le câte o foaie:

- Sunteţi cu toţii invitaţi la petrecerea de început! le-a zis, fiecare practic holbându-se la acea hârtie; iar fata plecă.

Adam nu putea fi sigur dacă să meargă sau nu. Se puteau întâmpla lucruri îngrozitoare care nu şi le-ar putea imagina nimeni.

A

- Copii, nu sunt sigur.

- Oh, haide, Adam! Va fi amuzant, vom dansa şi socializa, încearcă să îl convingă Nicolle. Dar dacă s-ar întâmpla ceva, ce-ar putea face el? E doar un adolescent până la urmă. Cu toate astea, ar putea analiza acţiunea şi să afle ce se întâmplă. Nu o putea refuza.

- Bine, Nic! Voi veni, a continuat acesta.

- Mulţumesc mult. Ne întâlnim cu toţii în faţa clădirii? i-a întrebat pe băieţi.

- Da, desigur, a aprobat Mike, bătând palma cu ceilalţi. Nimic nu îl bucura mai mult pe Adam decât prietenia atât de strânsă dintre Mike, Logan şi Nicolle.

×××

Este timpul să plece la petrecere. Şi-a pus un tricou hipster şi blungi tăiaţi şi a ieşit pe uşă, respirând adânc.

Când s-a întâlnit cu amicii lui, au urcat împreună scările, ajungând într-o sală plină cu mese şi scaune. Toată lumea dansa şi se simţea bine. Adam nu ştia să danseze şi nici nu putea să se oprească din a se gândi la cei doi copii dispăruţi, el devenind un termen fără scop în acel loc.

Afară ploua, deci nu putea ieşi de la petrecere fără să scape ud cel puţin. Era parcă ţinut cu forţa în acea încăpere. A tras aer mult în piept şi s-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se spre masa unde se aflau majoritatea sucurile şi dulciurilor. El şi-a pus într-un pahar din plastic nişte punch şi s-a întors spre ringul de dans. Putea simţi indiferenţa celor de acolo cu referire la ce s-a întâmplat în momente ca acelea în zilele trecute; putea simţi şi mirosul excesiv de parfum al băieţilor pentru a impresiona fetele - o mişcare greşită, dar când a văzut-o pe Nicolle stând într-ul colţ, sorbând din când în când din sucul ei, nu era capabil să nu observe într-un fel dezamăgirea.

Ce putea face Adam? Să o invite să danseze, nu putea. Să plece împreună cu ea, chiar dacă afară ploua, nici atât. Avea în gând doar faptul că ar putea vorbi cu ea despre petrecerea la care, după ce a fost convins de prietenii lui să vină, nu se simţea în tocmai bine.

S-a îndreptat uşor spre ea, dar aceasta se ridicase şi plecase. Măcar unul din noi să se simtă bine, se gândi el. A zâmbit cumva cum nimeni nu l-a văzut.

Acum, Adam trebuia să se concentreze numai pe cele două dispariţii. Se plimba de colo-colo, traversând fiecare loc. Nu putea să îi scape nimic, nu trebuia. Dintr-o dată s-au stins toate luminile. Parcă i-a sărit inima din piept. Adolescenţii erau confuzi şi speriaţi, ţipetele auzindu-se peste tot. Toţi fugeau, ciocnindu-se între ei, lovindu-se şi de alte obiecte. Adam a rămas calm. S-a auzit ceva tăios din metal cum sfâşâia pe cineva din acea sală. Sunetul se auzea din spatele lui, speriat întorcându-se fiind nesigur.

Se aprind luminile într-un sfârşit, dar ceva era diferit. El nu mai era pe ringul de dans, ci la marginea pădurii. Era îmbrăcat cu pijamalele lui închise la culoare. Nu mai ploua afară. Papucii îi erau umezi-chiar uzi.

Merge încet spre tabără, încercând să îşi dea seama cum a ajuns acolo şi unde a fost toată noaptea. Mergea încet, ridicându-şi din când în când unul din papuci. Ajunsese într-un final la o cabană unde erau mai mulţi poliţişti şi profesori ce stăteau îngânduraţi lângă ei. Unul din ei i-au făcut semn să li se alăture lor, aşezându-se pe un scaun pe care i l-a luat cineva de la o masă. Un şerif a început să îi pună întrebări:

- Ce ştii despre uciderea de aseară? îi spune, inima bătându-i lui Adam foarte tare. Nu ştia că cineva a fost omorât în seara petrecerii şi asta îl punea puţin pe gânduri.

- Nu ştiu mare lucru, spune el, continuând, am auzit un cuţit sau ceva tăios. Era întuneric aşa că nu puteam vedea cine îl deţinea sau pe cine a omorât, a început să transpire.

- Abéle Martin, a spus cineva din spate. Nu îl cunoştea, aşa că a trebuit să întrebe.

- Cine este? Adolescentul care a fost ucis sau... Cineva îl întrerupe.

- Criminalul, Adam. Trebuie să ştim. Vocea poliţistului se încetina şi se diminua... -

Dintr-o dată, ochii lui Adam s-au deschis - brusc şi fulgerător, ţintindu-şi privirea spre tavanul alb. Nu putea să înţeleagă dacă a fost un vis sau cu atât mai mult chiar s-a întâmplat.

"Visele nu sunt întotdeauna ceea ce par"