În mâinile demonului

Capitolul 7.

Te gândeai că totul va fi bine în primele rânduri? Îmi pare foarte rău să-ţi spun, dar uneori lumea ne întoarce pe dos toate gândurile, sentimentele şi autorii doar se leg de asta să te facă să-i urăşti şi mai mult. E doar jocul nostru să vedem cine va rezista până la capătul poveştii şi spun din experienţă: majoritatea veţi pleca înainte de vreme.

La fel cum s-a întâmplat şi cu Faith. Ei bine, ea a plecat din alte motive, nu că nu ar fi vrut să stea până la sfârşit. Când vine întunericul: ori te supui, ori lupţi contra lui. Orice ai alege, tot vei capitula în faţa acestuia. Nu există cale de mijloc.

Până la o oră destul de târzie, grupul nostru de detectivi a încercat să mai găsească şi alte indicii. Somnul i-a învăluit în cabana lui Adam, aşa că au dormit cu el pe unde au putut: fotolii cu arcurile scoase, pe paturile aproape confortabile sau chiar pe covor întinşi cât de mult puteau.

Dimineaţa a venit, iar Adam se trezi, ca-n celelalte zile, brusc. Îi trezi imediat şi pe ceilalţi când observase că geamurile erau sparte, fiind numai cioburi în dreptul lor.

- Uitaţi! exclamă el din răsputeri.

Arăta spre câteva femei de serviciu care strângeau cioburile periculoase din sticla de pe jos.

Logam se zbuciumă pe covor, ajungând în câteva mișcări în poziție dreaptă. Se uită împrejur să caute cu disperare în ceața din ochii lui lumina ce intra neinvitată în cameră. Se îndreptă spre ea, până când a dat cu piciorul stâng de perete. Scosese un sunet dureros ceea ce-i trezise pe rând pe cei doi rămași adormiți.

Se repeziră și ei spre fereastră, iar apoi au plecat cu ceilalți doi spre unii profesori din partea opusă a taberei care centralizau daunele aduse clădirilor. Numai întrebări zburau prin atmosfera zdrucinată de acolo. "Ce s-a întâmplat? De ce încă mai stăm aici?"

Scrisese ceva pe foaie și o lipi cu niște scotch pe unul dintre geamurile rămase întregi după dezastru. Era impunător: Întrunire la cantină înainte de masă. Nimeni nu lipsește.

"În caz că nu a fost distrusă și ea." Era o glumă din spate; nimeni nu râsese prea mult.

Se retrase resemnat cel cu gluma, iar ceilalți stăteau cu ochii cât cepele la literele din fața lor, plecând treptat unul câte unul.

Mai rămăsese cei patru ai noștri, trăgând unul de altul să plece de acolo, dar nimeni nu lua inițiativa. Într-un final, Adam se deplasă, ceilalți luându-se după el.

– Ar fi bine să mergem la asistentă. Cred că a terminat cu sângele acela, nu-i așa? spuse Nicolle, acestea fiind primele ei cuvinte din acea zi.

– Așa este, afirmă Logan. Nu putea dura o veșnicie, a continuat el după o pauză pentru respirat.

Mergeau și se făcu întretimp insuportabil de cald.
Soarele toropea. Frunțile lor erau înecate în transpirație.

Mike se împedică din greșeală, mersul lui împrăștiat fiindu-i cauza, de un băiat ce stătea pe pământul fierbinte rezemat de peretele unei clădiri din lemn vechi și uzat de la atâta ploaie ce a căzut peste acesta; citea. Mike se scuză, și trecu mai departe.

Privește în perspectivă:
Ce-ar căuta un băiat izolat de ceilalți, la marginea pădurii, lecturând o carte groasă cu niște coperți din carton și zdravene?

Ajunși la cabinet, Adam se uită la ceilalți înainte de a bate la ușă. Primind un răspuns afirmativ venit din interior, împinse ușa scârțâindă și intrase în fața celorlalți. O căuta pe asistentă, când aceasta îl îndrumă: "Aici!"

S

Încerca să găsească un act într-un dulap, dar decise să-și termine treaba mai târziu pentru a-i ajuta pe cei patru. Scosese dintr-un raft de jos fiola cu sânge în timp ce adolescenții se făceau comozi pe acel pat și în dreptul ei o ciornă unde erau trecute o mulțime de indicații și caracteristici ale lichidului din sticlă. Asistenta a încercuit un cuvânt cu evidențiator și întoarse foaia pe masă cu fața la ei.

Toți se ridicară dintr-o dată și se uitau atent la hârtie. Scria clar, cu câte o literă înghesuită în fiecare căsuță pe același rând: sânge provenit de la o ființă umană. Erau cu toții stupefiați.

– Știu, nici mie nu mi-a venit să cred, spuse asistenta.

Erau concentrați la foaia aia. Repetau neîncetat "nu se poate așa ceva"; se auzeau sunetele agasante ale unei trompete ce alergau în goană spre oricine îi stătea în cale. Tot Mike se speriase ca de obicei. Nicolle și Adam voiau să râdă, dar nu era timp de amuzament.

Au întrebat politicos dacă puteau lua cu ei foaia. Au împăturit-o și i-au dat-o lui Logan să o pună în ghiozdanul lui.

Țin să menționez că Logan mereu își ia ghiozdanul cu el, prin orice ar trece. O dată, când avea unsprezece ani, era deja gata în autocar să se ducă în excursie în New Jersey, dar și-a uitat rucsacul acasă, astfel întârziind șapte zeci de persoane cu o oră și zece minute să și-l aducă.

Mergeau destul de repede spre ceea ce a mai rămas din așa-numita cantină. În două minute, cât timp se măcinau căutând răspunsuri la anumite întrebări, au ajuns la mese și s-au așezat la una. Toți adolescenții s-au strând în dreptul unei ferestre și în fața lor profesorul Alfson de educație fizică și sport.

– Cred că ați observat disparițiile din ultima vreme și destrămările pereților și sticlelor din acest loc.

Negațiile sarcastice și-au făcut apariția, tulburând liniștea ca de înmormâmtare. Nu a durat prea mult.

– Nimeni nu va mai ieși din cantină până când nu vin soldații de la Guvern să ne ajute să luptăm împotriva întunericului, a continuat. Diseară, toată lumea revine aici. Până atunci, vă adunați toate lucrurile și saltelele și le aduceți în cantină.

"Și cum ar trebui să descopăr mistere în continuare dacă suntem închiși?" se gândi Adam.

"Nu te mai gândi la asta, Adam. Îți faci rău singur. Știu ce spun." spuse întunericul.