Jurnalele lui Ariel [the vampire diaries story]

Îmi pare rău.

Din persepctiva lui Damon

Stăteam pur și simplu și mă uitam la ea, stătea nemișmicată și nu zicea nimic, câteodată se încrunta alteori încerca să zâmbească și până la urmă s-a apropiat de mine ... cât mai mult am  depărtat puțin buzele din instict, parcă vrând să și le presare de ale mele, vroiam asta acum, numai puteam aștepta după căldura buzelor ei, și cum ziceam a venit dar gestul pe care l-a făcut m-a surprins.... m-a plesnit... mi-a întors obrazul la 90 de grade puteam să simt mâna ei mică cum a lăsat line fine și începea să mi se înroșeasca, m-am întors și avea lacrimi în ochi:

-Nu am nevoie de tine! a zis ea pe un ton furios.

Din persepctiva lui Ariel

Eram atât de furioasă , s-a jucat cu mine ca și cum aș fi fost o jucărioara lui mică, apoi o presiune puternică m-a apăsat pe tâmple, mi-am dus mâinile și am început sa mi le masez. Era o durere înțepătoare care mă enerva cumplit, am început să țip de durere și am căzut secerată la pământ, două mâini puternici și rece m-au tras într-o îmbrățișare de care aveam, dar totuși nu de la el și nu acum, în câteva mișcari am ajuns în pat cu genunchii la piept, tot ce am putut să întreb a fost:

-De ce?

S-a așezat lângă mine luând o postură serioasă, dar totuși protectoare, mi-a povestit totul.Nici nu știam ce să fac... Eu, înger? Mă bufnește râsul.

-Tu ce ești?

A oftat puțin, a deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o la loc.

-Îmi zici ?

În cele din urmă , își drege vocea apoi:

-Eu sunt un vampir...

Am rămas șocată privind vampirul care era așezat în fața mea, al dracului de sexy.Am clipit de câteva ori și m-am uitat în ochii lui albaștrii:

-Pleacă.. te rog doar pleacă!

A lăsat privirea în jos și a pornit către ușă, s-a întors încet și a murmurat:

- Îmi pare rău... și cu asta a dispărut în următoarea clipă.

Am rămas singură, de ce trebuie să fie totul atât de greu? Telefonul suna încontinuu, l-am luat și nervoasă am răspuns:

-Da!

-Hei, Ariel sunt Elena... s-a întâmplat ceva? vocea de la capătul firului era foarte îngrijorată.

Am privit puțin în gol gândindu-mă la un răspuns:

-Îngerul e ocupat.

Mi-am închis telefonul, a ascuns asta față de mine, am lăsat lacrimile să îmi străbată obrazul, de ce mi-au făcut asta?Este viața mea ar fi tebuit să știu adevărul.. chiar dacă este unul ciudat și misterios. Îi credeam prieteni, nu mă așteptam la asta. M-am ridicat brusc în picioare. De ce plângeam? Doar nu de milă, nu mă durea nimic. Ba da, mă durea faptul că tocmai el, Damon și-a bătut joc de mine jucându-se cu mintea, făcându-mă să cred multe.Ar trebui să îi fiu recunoscătoare dacă nu era el nu știam nici în momentul de față. M-am dus către baie și m-am spălat puțin pe față, aveam nevoie de aer curat, singură. M-am schimbat într-o pereche de blugi skinny deschiși cu un tricou simplu verde, peste mi-am luat un hanorac rosu și vechii mei teneși negrii.

Soarele lumina slab de pe cerul șters, mirosul de iarba proaspăt tăiata era în aer. Am inspirat adânc și am început să străbat străzile din Mystic Falls, speram din tot sufletul să nu mă întâlnesc cu cineva.. gen Caroline sau Jeremy. Oh, nu... Jeremy ce îi pot zice? Îmi pare rău, Jer dar nu putem fi împreună..vezi tu eu sunt îndrăgostită de Damon.Tocmai am gândit asta? Dar totuși, oare el știe? Normal. Toată lumea înafară de mine. Am intrat în cafeneaua din centrul orașului, vroiam să îmi iau o ciocolată caldă cu, (virgulă) caramel. Am comandat și m-am așezat la o masă de lângă geam privind străzile curate neaglomerate. Nu după mult timp, o chelneriță înaltă și blondă mi-a adus băutura. Îmi beam în liniște ciocolată , când la masa mea s-a așezat cineva. Sper să nu fie Damon sau oricine altcineva chiar nu am dispoziția necesară. Am ridicat privirea și am întâlnit chipul luminos, al  lui Alison. De când nu am mai vorbit cu ea. Am mers odată să ne plimbăm prin parc.

-Pot? a întrebat bruneta arătând înspre scaunul liber din fața mea.

Am dat din cap în semn că da.

-Ce faci ? m-a întrebat Alison cu un zâmbet pe față uitându-se la cafeaua ei.

-Foarte bine, am mimat un zâmbet fals, tu?

-Mă plimbam și mă gândeam să îmi iau ceva de băut și te-am văzut aici. Nu ai mai dat niciun semn de viață.

-Am fost ocupată.

-Cu cine? a zis ea luând o gură din cafeaua fierbinte.

-cu Jeremy.

- Sunteți un cuplu frumos. Toată lumea vorbește de voi.

-Serios? m-am încruntat puțin. Nu îmi place să fiu subiect de discuție.

-Știu, dar nu avem ce face.

Am pretrecut mai bine de o oră cu Alison parcă facându-ma să ma simt mult mai bine. Mi-am luat la revedere de le ea, și am pornit către casă, mama trebuia să fie îngrijorată.

Întunericul era pătrunzător , și nu puteai distinge nimic. De ce au mai pus felinare, dacă nu le aprind? Am mers încet, nu vroiam să cad . Mai aveam puțin și ajungeam acasă. Am intrat în casă, și am trântit ușa în urma mea vrând să îi dau de veste mamei că am ajuns. am  alergat mai mult pe scări, nerăbdătoare să ajung în cameră, unde m-am trântit în pat , încercam să analizez situația să găsesc o explicație logică pentru tot ce se întâmplă, macar să găsesc o soluție. Nu era niciuna decât să sar practic în brațele întunericului , a pericolului dar știind că mă va proteja, în brațele lui... Damon. Am luat telefonul de unde l-am lăsat ultima dată, erau mesaje de la Elena, Stefan, Caroline și Bonnie. Am dat un mesaj comun simplu și la obiect: ,,Sunt acasă și sunt ok,, niciun mesaj de la el. Continuam să dau lista de mesaje sperând să fi primit și unul de la Damon. Am renunțat oftând și am pus telefonul pe birou. După m-am schimbat în pijamalele mele comode, sperând ca totul să fi fost un vis , iar mâine mă voi trezi iar nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Foar imaginația mea bolnavă atât.

***

Alergam pe holurile școlii către ora de biologie. Când am ajuns în fața ușii mi-am dat seama că mai era doar un sfert de oră. Numai avea rost, m-am întors din drum și mi-am luat materia pentru următoarea oră. Eram mult mai bine față de ieri. Și nu pot spune că îmi place să plâng pentru...? Exact nici măcar nu am un motiv bine definit și nu trebuie să stau în casă , pentru că nu o să se schimbe nimic. Mi-am luat manualul de istorie , încă așteptând să se sună. Am numărat minutele. hai..odată! Țââr- Țââr. Atunci când trebuie să sune nu o face. M-am dus bosumflată în curtea liceului , eram plictisită și nu vroiam să ma întâlnesc cu Elena. Trebuia să clarific situația cu Jeremy. I-am dat un mesaj în care i-am spus să vină în curtea școlii că sunt acolo și îl aștept. După câteva minute, a apărut zâmbind. Dintr-o dată am început să ma simt vinovată pentru ceea ce urma să fac, am luat o gură mare de aer și m-am dus către el:

-Hei Jer!

-Bună Ariel, ce faci?

-Bine...trebuie să vorbim.

Deodată s-a schimbat devenind brusc îngrijorat și-o fi dat seama? Toata lumea când aude acele cuvinte se gândește cu ce a greșit. El nu a greșit cu nimic, eu poate că da. nu am simțit niciodată nimic pentru el și  mai bine acum, decât niciodată.

-Uite, Jeremy... numai putem fi împreună...