Matei

Partea I. Negarea

Nota autorului

Sunt mândră să vă prezint prima parte din această scurtă istorisire ( scurtă pentru că are doar 3 părţi) şi asta pentru că ştiu cât de mult aţi aşteptat să o postez. Cum am mai menţionat, am avut o perioadă în care pur şi simplu nu am putut să o continui. Deşi scrisesem mai mult de jumătate din această parte, nu am fost capabilă să o duc la bun sfârşit până astăzi! Îmi cer scuze că a durat atât şi sper să vă bucuraţi de ceea ce am scris. Este poveastea de viaţă simplă a lui Matei, dar tragică în acelaşi timp. Lectura plăcută! * În imagine îl aveţi pe Matei*

Perspectiva lui Matei

          Inima îmi stătuse în piept în momentul în care am auzit verdictul sumbru al doctorului Anghelescu. Stătea neputincios în faţa mea, ascuns după biroul său masiv şi plin de hârţoage, şi mă privea cu atâta milă încât nu am mai suportat. Am sărit de pe scaun ţinând strâns în mâna hârtia cu rezultatul analizelor mele. Tremuram şi aş fi izbucnit chiar atunci în lacrimi, dar nu puteam. Nu îmi puteam exterioriza şocul şi groaza în faţa nimănui.

— Tot ce îţi pot oferi este un tratament cu citostatice, care noi sperăm că îţi va prelungi viaţa până la un an de zile. Dar nu garantăm că vei rămâne...

— Ajunge! l-am întrerupt violent. Făcu ochii mari şi nu îndrăzni să vorbească din nou. Ajunge cu toată vorbăria şi cu promisiunile! Ce contează şase luni în plus? Spuneţi-mi!

— Contează! spuse ridicându-se de pe scaun încercând să se apropie de mine. Contează şi o zi în plus!

          Am dat dezaprobator din cap simţind cum ameţesc. Nu i-am adresat niciun cuvânt în plus şi nici nu l-am privit, doar am ieşit în grabă din cabinet şi aproape că am lovit pe cineva care stătea la uşa aşteptându-şi rândul. Mi-am cerut scuze şi m-am făcut nevăzut, înainte ca doctorul Anghelescu să îmi mai strige încă o dată numele. Oamenii mă priveau ciudat de cum treceam pe lângă ei în viteză, cu chipul plecat şi respirând greu. Am coborât cele cinci etaje fără să privesc o clipă înapoi şi asta pentru că uram tot ce ţinea de spitale, de doctori şi de boli în general. Iar ultimele luni din viaţa nu aveam de gând să le trăiesc închis aici, privind pe geam ca ultimul condamnat la moarte, departe de tot ce iubesc şi voi iubi până voi închide ochii.

          Înainte să apuc să ajung în parcarea spitalului Fundeni, am simţit cum mă prăbuşesc la pământ. Noroc cu balustradele pietruite de care am reuşit să mă spijin cu greu. Din nou, oamenii mă priveau, iar un domn a avut o tentativă să mă ajute. L-am asigurat că sunt bine, deşi nu era aşa, iar omul şi-a văzut de drum. Transpiraţiile m-au cuprins şi am încercat să îmi recapăt suflul. Deja oboseam şi simptomele erau din ce în ce mai evidente. Până să apuc să fac alţi doi paşi, durerea mă săgetă în cap mai tare ca niciodată. Am icnit simţind cum se lăsă pe şira spinării şi cum se intensifică în partea din spate a craniului. Am tras aer adânc în piept şi m-am târât până la maşina care nu era parcată prea departe. Soarele dogorea în voie la ora amiezii, făcându-mă să mă simt şi mai rău. Căldura excesivă din ultimile zile mi-a dat bătăi de cap pe toate planurile, dar mai ales la locul de muncă. Dar acum înţelegeam mai bine de ce eram atât de slăbit. Cancerul mă mânca de viu.

          Grăbit, am scotocit în ghiozdanul pe care îl purtam mai mereu după mine, încercând să găsesc tubul de Ketonal. Atât de rău ajunsesem în ultimele luni şi atât de violente erau durerile, încât căram după mine o groază de analgezice. Nu ştiam când mă lovea durerea insuportabilă de cap, dar trebuia să am ceva la îndemână, altfel sfârşeam în agonie ori leşinam. Am înghit pastila şi mi-am sprijinit capul pe tetieră încercând să îmi liniştesc bătăile violente ale inimii. Nu puteam coduce în halul în care eram, aşa că m-am rezumat doar la a privi clădirea din stânga mea. Clar nu îmi doream să îmi găsesc sfârşitul aici, ci mai degrabă în patul meu, înconjurat de tot ce era al meu. Nu voiam să plec cu amintiri urâte, nu voiam să îi văd cum se chinuie să-mi mai ofere încă o zi pe pământ. Avea să se termine curând şi trebuia să accept asta.