Matei

Partea II. Degradarea

N/A

Bună ziua tuturor! După o perioadă atât de îndelungată am reușit să postez și partea a doua la această lucrare. Istorisirea nu se termină aici, ci va mai avea încă o parte.

Perspectiva lui Matei

          Îmi reveneam în fire şi mă trezeam la realitate cu greu. Un bipăit straniu se tot auzea şi umplea liniştea ce mă înconjura. Mi-am mijit ochii doar ca să privesc în jur şi tot ce vedeam era o ceață densă. Am clipit în speranţa că voi vedea clar, dar nu a fost aşa. Am inspirat adânc şi am vrut să îmi ridic mâna, dar aparent îmi era legată naiba ştia de ce. Am deschis încă o dată ochii şi am lăsat un geamăt înfundat să îmi scape printre buze. Vedeam tavanul alb şi cu greu îmi reveneam din amorţeala stranie ce îmi cuprinsese trupul slăbit.

— Matei, te-ai trezit! am auzit vocea stinsă a mamei. Mă strângea de mâna stângă şi doar atunci am îndrăznit să mă uit în direcţia ei. Când i-am întâlnit privirea îngrijorată am realizat că mă aflam la spital. Ochii îi erau înlăcrimaţi şi părea extenuată. Am înghiţit în sec şi mi-am mutat privirea. Nu puteam încă să suport judecata ei aspră sau să aud ce avea de spus. Eram ferm convins că aflase deja despre starea mea precară de sănătate şi despre faptul că nu mai aveam prea multe zile rămase.

— Matei, de ce te-ai ascuns? De ce nu ne-ai lăsat să căutăm soluţii?

          Am înghiţit în sec dorindu-mi să cad în acelaşi somn adânc şi să nu fiu nevoit să ofer explicaţii. Sufletul meu se frângea şi simţeam cum mă destram în interior. Îmi era cu adevărat frică şi mă simţeam mai neputincios ca niciodată. Mama îşi trecu mâna prin părul meu şi mă sărută pe frunte în timp ce eu refuzam să deschid ochii. Nu puteam. Pur şi simplu îmi era imposibil să deschid ochii şi să văd suferinţa ce îi dăinuia pe chip.

— E în regulă, m-am obişnuit cu ideea.

— Te-au băgat direct pe tratament. Este foarte puternic, dar sperăm că va avea efect.

          Am oftat adânc, incapabil fiind să continui discuţia. Mama părăsi salonul şi se întoarse cu două asistente aparent îngrijorate şi puse pe treabă. Timp de câteva minute m-au înnebunit practic cu întrebări şi au verificat monitoarele şi dozajul medicamentelor. Una dintre ele, mai tinerică fiind, îmi zâmbi şi îşi trecu mâna peste fruntea mea. Îi puteam citi cu uşurinţă mila ce se ascundea în spatele ochilor verzui, iar acest lucru mă aducea la disperare. Mi-am întors privirea către mama doar ca să observ aceeaşi expresie tristă pe chipul ei.

— Cum s-a întâmplat? am întrebat strângându-mi palmele reci. Priveam la cele două branule ce zăceau înfipte în mâinile mele şi pentru o fracţiune de secundă am vrut să le smulg şi să încetez şarada. Surprinzător, îmi reveneam în fire şi puteam să simt cum aerul îmi umple plămânii. Era un sentiment plăcut pe care nu îl mai trăisem, însă, în schimb vederea mea rămăsese la fel de limitată. Culorile la fel de pale şi obiectele din depărtare blurate.

— Te-am găsit leşinat în bucătărie vinerea trecută.

— Şi ce zi este astăzi?

— Duminică dimineaţă...

          Nu am apucat să pun alte întrebări, căci uşa salonului se deschise, iar un doctor înalt cu o voce groasă ce mi se părea cunoscută, intră în încăpere şi ne salută. Deabia când s-a apropiat am putut să îi disting chipul inconfundabil. Era chiar doctorul Anghelescu. Mi-am zis că nu se putea să fie real şi asta pentru că nu voiam să dau ochii cu el, nu după ce fugisem din cabinetul lui în urmă cu ceva timp.