Căutând-o pe ea

Capitolul: 1 - Declaraţia

       Zăbovisem de ceva timp afundat în fotoliul moale, de adormisem. Am fost trezit de o voce neutră asta e tot ce îmi amintesc. Când am încercat să deschid ochii pleoapele îmi tremurau. O usturime absurdă simţeam în jurul globului ocular. Pe jumătate adormit, am privit înainte cu ochii întredeschiși în timp ce bărbia îmi atingea aproape clavicula. Aveam coapsele depărtate şi coborând, gleznele îmi erau încâlcite între ele. Mâna stângă atârna greoi pe lângă fotoliul cu suprafaţa de muşama, de culoarea boabelor de cafea. Toate astea, în timp ce mâna dreaptă stătea sprijinită într-o poziţie nefirească, pe marginea tare a fotoliului. Ochii îmi explorau tot mai jos braţul şi ce văzusem , că ţin în mână, nu schimbase de loc starea mea de spirit.

       Ţineam în pumn un pahar de coniac ce stătea înclinat, lichidul maroniu cu tente aurii, gata să cadă pe covor. Mi-am mişcat degetul gros pe forma de pe suprafaţa sticloasă a paharului apoi am apăsat pe marginea dură, sperând să simt puţina durere. Credeam că poate asta mă va ajuta să îmi revin din somnolenţă. Poate activa acel instinct primar şi îmi punea stimulii, în alertă să mă simt şi eu la naiba, în viaţă. Dar genul de ipostaze: să adorm cu o sticlă sau un pahar, în mână devenise o normalitate pentru mine. Nu am fost tot timpul aşa... îmi plăcea mie să îmi repet în gând, dar cred că vorbea mai mult partea acea din mine care nu accepta situaţia. A fost şi altfel, dar cine să mă creadă, când nici eu nu mai dau crezare acestui fapt? Tot ce am sunt nişte amintiri la fel ca toată lumea, în care zâmbeam şi mă simţeam împlinit alături de persoana iubită - de familie. Lucruri de genul, pe care nici eu nu am cum să le dovedesc. Poze nu obişnuiam să fac pentru că mă făceau să mă simt melancolic peste o vreme, aşa că preferam să le evit. Tot ce vedeam era pe un cadran mental, un om ce seamănă cu mine şi după expresia feţei şi culorile vii, pesemne că era fericit.

       Cu mâna stângă mi-am deschis doi nasturi de la bluza pijamalei cenuşii, din bumbac. Mă încălzisem şi nu cred că era doar din cauza băuturi tari, ce îmi arse gâtul. Cu siguranţa avea o legătură şi săbiile opale ce soarele le transmitea către fereastră din partea opusă faţă de mine, a camerei semi întunecată. Dar perdeaua portocalie îşi făcea bine treaba, având grijă să strecoare înăuntru luminându-i suprafaţa, doar o nuanţă de piersică difuză. Am privit o vreme pierdut către paharul de coniac, ca într-un vid abstract fără să analizez nimic şi doar lăsând lucrurile să se desfășoare, în mod firesc. Oricum, nu cred că am făcut asta foarte mult timp îmi amintesc că am tresărit.

      — Domnule?

       Dacă prima dată vocea mi se păruse neutră, acum eram mai singur pe mine că o mai auzisem undeva. Mi-am ridicat capul din piept şi am privit în direcţia de unde răsunase vocea. Era un bărbat înalt caucazian cu o barbă de vreo săptămână, ce îi ascundea pomeţii ascuțiți şi ochii de culoarea norilor ce aduceau furtuna. În acel moment m-am întrebat: cine este omul acesta şi mai important, ce căuta în casă mea?

      Ochii mei curioşi au început să îl inspecteze, mai repede decât un scanner modern. Atunci am sesizat un detaliu ce m-a făcut, fără să clipesc, să înghit tot coniacul din pahar. Nu simţisem niciun gust, eu dădusem până la fund atunci o doză de curaj, de care aveam nevoie. Era un poliţist şi mi-am dat seama de asta înainte să îi vad insigna aurie din partea stângă a uniformei negre.

      Modul în care mă privise, încercând să înţeleagă ce se petrece cu mine şi să intuiască, adevărul la...

       Atunci mintea mea buimacă, îmi sărise în ajutor oferindu-mi un detaliu important. Chiar eu sunasem înainte cu vreo jumătate de oră la 911, precizând că doresc să dau o declaraţie importantă, în timp ce cu mâneca de la pijama, îmi ştergeam o lacrimă caldă ce se prelinse până pe gât.