De-ar dura dragostea...

Capitolul 1

Introducere in viata mea

Bunaa,numele meu este Kate..Kate Hunt.

Locuiesc impreuna cu ai mei in Los Angeles si nu pot sa zic decat ca ador orasul asta,nu m-as muta in alta parte pentru nimic in lume.

Am 14 ani,si probabil multi dintre voi,cei care cititi povestea mea acum,veti ajunge sa ma judecati...Dar stiti ce?Am ajuns sa inteleg ca asa sunt oamenii,ca face parte din natura lor sa o faca,caci asta e cea mai simpla cale,sa judeci fara sa te chinui macar sa cunosti mai bine acea persoana.Poate daca veti citi asta si veti incerca sa simtiti ce am simtit si eu ma veti intelege,veti ajunge sa ma cunoasteti mai bine...si asta pentru ca atunci cand am scris povestea mi-am pus sufletul pe tava,am lasat o parte din mine aici,pe hartie.

Nu,nu am frati sau surori desi in momentul asta cred ca e ceea ce mi-as fi dorit sa am cel mai mult...

O sora sau un frate mai mare cararora sa le pot povesti tot ceea ce am pe suflet,care sa ma inteleaga fara sa-mi tina morala,care sa fie acolo pentru mine si in momentele bune si in momentele proaste in care simt ca ma prabusesc,doar sa fie...

De fapt,daca stau bine sa ma gandesc exista in viata mea 2 persoane pe care le consider si fratii mei chiar daca nu avem acelasi sange.Jess si Ed.

Pe Jessica o stiu de cand eram foarte micuta si ne-am inteles bine din prima clipa insa de aproape 2 ani am devenit de nedespartit..ne vedem aproape zilnic desi nu mergem la aceeasi scoala..Ea stie totul despre mine si eu stiu totul despre ea si cred ca asta e suficient.M-a vazut atat in momentele fericite cat si in momentele grele si mi-a fost alaturi mereu..ea e un fel de sora pentru mine..

Cat despre Edward,nu-l cunosc decat de 2 ani si ceva,de cand suntem in aceeasi clasa dar vazandu-ne in fiecare zi am ajuns prieteni buni...Ce-i drept toata lumea care ne intalneste crede ca suntem impreuna dar pana la urma am ajuns la concluzia ca atata timp cat doua persoane tin una la alta nu mai conteaza cum se numeste relatia lor.Si-a luat foarte in serios rolul de bodyguard personal si e gata sa ma apere mereu(asta de parca nu ne batem de fiecare data cand ne vedem :)) )

Toata treaba este ca simt ca in ultimul timp le-am facut capul mare cu problemele mele si sunt constienta ca ei nu sunt obligati sa le asculte.

Bine,asta nu inseamna ca relatia pe care o am cu parintii mei nu este buna(sunt cei mai tari parinti ever),dar stiti cum e...parca nu-ti vine sa vorbesti cu ei despre asa ceva.

Mda...pot spune ca vara asta a lasat amprente puternice asupra mea..si ohh,cat as vrea sa traiesc din nou si din nou acele momente...

Inainte de asta eram doar o fata obisnuita,care se ocupa de scoala,unde apropo am cei mai smecheri colegi si o colega de banca enervanta dar ce sa-i faci?Asa,revenind..Ma ocupam de scoala si de tenis,ieseam cu prietenii,eram doar o adolescenta normala care nu avea nici o legatura cu dragostea.

Tenisul este viata mea.Joc de cand ma stiu si nimic nu mi-a adus atata placere si satisfactie decat el.De fiecare data cand ma simt prost este suficient sa intru pe teren ca deja starea mea de spirit se schimba.Sunt multipla campioana si pot spune ca toate orele de antrenament au dat roade.

Tenisul a fost prima mea mare iubire,care mi-a adus-o pe cea de-a doua..Dap,ati ghicit,el..un singur cuvant - o multitudine de sentimente.Pentru mine este el si atat,nu are nevoie de descriere...Este primul care m-a facut sa simt fiorii dragostei,primul care m-a invatat ce inseamna sa iubesti si ce inseamna iubirea...Si da,probabil credeti ca sunt idioata spunand asta caci parintii ar trebui sa fie cei care te invata asta...Si nu neg,aveti dreptate.Insa cu el am simtit totul diferit.Iubirea pe care inca i-o port este diferita de orice alt sentiment de dragoste pe care l-am simtit pana acum.

Pacat ca nu stiu exact ce este intre noi...Sentimentele sunt atat de amestecate si,daca el simte la fel ca mine,si din cate il cunosc o face,atunci este o dragoste,poate nu la fel de puternica,dar care exista,combinata cu frica...Frica care ne distruge,frica de a rani si frica de a fi ranit-este singura care ne desparte,bine asta pe langa nenorocita de distanta.

Si stiti ce nu inteleg?Ce naiba a fost in capul meu si de ce mi-a trebuit sa ma atasez atat de tare de el...De parca nu stiam ca voi ajunge sa fiu ranita si ca voi varsa lacrimi amare din cauza lui...Efectiv mintea mea nu mai era in stare sa gandeasca si asta a lasat-o stapana pe inima...si inima a fost la fel de naiva precum o stiu de atata timp..

De altfel asta e unul dintre cele mai mari defecte pe care le am:acord increderea mea unor persoane care nu o merita si la sfarsit ajung aprope mereu cu inima tot mai mototolita,cu tot mai multe cicatrici..

Singura diferenta e ca pana acum nu am realizat niciodata existenta acelor rani,nu mi-a pasat niciodata atat de mult...

Dar am ajuns sa inteleg ca nu are rost sa regret,caci la urma urmei am trait alaturi de el si momente frumoase,datorita lui am adorimit cu zambetul pe buze in atatea nopti..Si in plus povestea nostra nu s-a terminat inca..si indiferent de cum va arata finalul nu trebuie sa regreti ceva care,la un moment dat,te-a facut fericit.

Acum stati sa va povestesc cum a inceput totul...Totul de la inceput pana in prezent...Toate sentimentele care m-au incercat in tot acest timp sunt asternute aici,tot ce trebuie sa faceti este sa cititi..Iar apoi voi lasa un loc liber pentru final...Depinde doar de el cum va arata acesta.

*Heey lume.Asta e prima poveste pe care o scriu si as aprecia foarte mult daca mi-ati lasa niste pareri sincere legate de ea.Sunt deschisa la sugestii si astept cu drag opiniile voastre.Sper ca v-a placut acest prim capitol si ca veti citi in continuare aceasta poveste.

Pe data viitoare,bye :*    *