Sufeream și nu înțelegeam de ce? De ce m-a afectat atât de tare, de ce îmi simt stomacul pe dos în preajma lui? În sufletul meu e o adevărată tornadă de emoții, inima bate în ritm necunoscut și plămânii nu se pot sătura de oxigen. Vreau să scap de starea aceasta de frică, neîncredere sau oricare ar fi aceea, nu m-am mai simțit așa niciodată, sunt atât de confuză. Fără să înțeleg ce fac încep să stric totul din cameră, să arunc, să rup, să calc în picioare până mă simt epuizată de puteri și mă arunc în pat cu o bufnitură puternică, îmi afund fața în pernă și țip cât mă țin plămânii.
Mă trezesc cu o durere groaznică de cap, nici nu-mi amintesc cînd am adormit. Camera e un dezastru total, pășesc încet ca să nu calc în cioburi, se pare că am stricat și oglina de pe perete (oricum nu m-am privit în ea niciodată).
O cadă cu apă fierbinte, multă spumă și melodiile saxofonul îmi pot diminua acum durerile.
Apa deja e rece și pielea mi s-a zbârcit de tot, dar refuz să ies din cadă, îmi las capul pe spate și închid ochii, imagini din trecut au început să deruleze în minte și lacrimile nu se mai opresc.
" Aveam opt ani și eram cu bunicii în holul casei lor, în fața noastră stătea o doamnă scundă care tot încerca să convingă bătrânii să mă dea la casa de copii, dar ei au refuzat-o categoric și bunicul a dat-o afară aproape în șuturi. Peste un an bunicul a decedat,iar bunica cred că din cauza stresului a ajuns paralizată, eu fiind trimisă până la urma la orfelinat, locul unde viața mea s-a transformat în calvar."
M-am bagat cu capul sub apă și am stat până plămânii imi cereau cu disperare aer, am ieșit cu o mișcare bruscă și m-am uscat repede cu prosopul, aveam nevoie urgentă să ies.
Afară domnește întunericul, doar aleea din parc e luminată de felinarele vechi, am ajuns la locul meu de lângă lac și m-am întins pe iarba verde, am inspirat adînc și am ridicat privirea spre cerul înstelat iar luna parcă era într-aceeași stare sumbră ca și mine. Am început să-mi ocup mintea cu diferite gânduri mărunte, dar privirea și zâmbetul lui îmi apăreau în față ochilor, m-a impresionat atât de mult și are un nume atât de frumos Dorian...
Am hotărît că trebuie să îl evit cât de mult îmi stă în putință, cred că va fi ușor, mai ales că până acum nu ne-am întâlnit niciodată deși locuiam înr-același bloc.
Cînd am ajuns acasa era deja trecut de miezul nopții, dar am curățat camera de toată mizeria provocata de mine, noroc pe mine că Jane nu a fost acasă, cînd am terminat doar m-am culcat și cum am pus capul pe pernă am adormit.
********************
Duminica am petrecut-o la sală cu Adam, de luni nu mai puteam trece așa des pe acolo, încep facultatea și mă lipsesc de timpul meu liber. La insistențele lui i-am povestit de mine, de Dorian, și parcă m-am eliberat de o povară de pe suflet, dar cînd am dat să plec m-a cuprins puternic și mi-a șoptit:
- A venit timpul să-ți deschizi inima, dărîma zidul și fă-i loc dragostei să intre, meriți asta din plin. Ai să vezi că fericirea e și pentru tine valabilă.
Cu aceste cuvinte în gînd am plecat, dar nu le-am înțeles rostul. Eu nu am să mă îndrăgostesc niciodată și nici nu merit să fiu iubită, nimeni nu ar iubi o persoană cu sufletul murdar ca al meu, eu sunt un nimeni, un om mic și fără importanță. Poate aș fi fost altcineva acum dacă nu mi se curma viața în cei mai importanți ani ai copilăriei.
M-am trezit înaintea alarmei și mi-am băut cafeaua. Azi e prima zi de facultate,sunt deja anul doi, iar profesori cu multe cerințe, studenți somnoroși și fete înfumurate. Nu m-am împrietenit cu nimeni, am stat întotdeauna singură și nu m-a deranjat niciodată, deși la actorie (cred că am omis acest aspect, la insistențele lui Jane am aplicat la facultatea de actorie și am fost admisă) să ai cât mai mulți dacă nu prieteni, măcar cunoscuți e obligatoriu, eu tot singură prefer să fiu, mă mulțumesc cu Jane și Adam.
Cu greu am găsit un loc de parcare, curtea și holurile universității sunt pline de studenți, cu greu mi-am facut loc printre ei ca să ajung să-mi iau orarul, se pare că anul acesta o să fiu mult mai încărcată.
Sala de curs încă e goală așa că mă așez în locul meu obișnuit. În mai puțin de zece minute toate locurile sunt ocupate, în afară de cele doua de lângă mine, ca întotdeauna. Dar nu mult timp a durat fericirea, o fată și un băiat au ocupat locurile de lângă mine.
- Bună, eu sunt Kira, iar el e Eliot, mi s-a adresat fata cu o voce atât de frumoasă și mi-a întins mână.
Avea părul negru drept până la umeri, lăsat pe spate.
- Aida, am spus iar cînd am ridicat privirea ca să îi răspund gestului am rămas dea dreptul șocată, avea ochii de culoarea mării, de un albastru în care poți să te îneci ( și parcă am mai văzut undeva ochii ăștia) , am ieșit cu greu din tranșă și m-am concentrat pe profesorul care a intrat în sală.
Toată ora cei doi s-au comportat ca niște copii, s-au pișcat, s-au gâdilat și parcă i-am văzut sărutîndu-se pe furiș și cu toate astea Eliot mi-a făcut cu ochiul câteva ori. Ciudați.
Nu știu prin ce minune dar și celelalte cursuri le-am avut cu hulubașii , și au făcut la fel, Kira mi-a pus o mie și una de întrebări, la care nici nu am apucat să raspund, fiindcă ea vorbește atât de mult , nici nu știu cum o suportă Eliot.
Am aflat că s-au mutat cu toată gașca aici, ceea ce mi s-a părut destul de straniu și m-au invitat după cursuri cu ei la o cafea, încă nu le-am dat un răspuns dar sunt sigură că nu o să merg.
La sfârșitul orelor am sunat-o pe Jane, care de o mie de ori și-a cerut scuze că m-a lăsat singură atîta timp și m-a anunțat că nici azi nu vine, căci Matt îi pregătește o surpriză. Mă bucur nespus de mult pentru ea, dar îmi e greu să văd cum o pierd, cum pierd cea mai importantă persoană din viața mea.
- Deci, vii cu noi? o aud pe Kira lângă mine.
- Nu știu, sunt cam obosită și în plus nu aș vrea să deranjez.
- O nuuuu.... să știi că grupul nostru duce lipsă de încă o fată, în sfârșit îl aud și pe Eliot vorbind și îmi permit să-l analizez un pic, e mai înalt decât mine și Kira, are un corp de atlet și e blond în contrast cu părul negru al Kirei, ochii îi sunt albaștri dar nu atât de intenși ca a prietenei sale, dar cu toate astea e un băiat frumos și se potrivesc perfect, parcă se completează unul pe altul.
- Chiar nu știu, eu nu prea am..... dar nici nu apuc să termin ce am de spus că sunt trasă din ambele părți de cei doi spre parcare.
- Deci vii cu noi, sau cu mașina ta? mă întreabă Kira.
- Vin cu mașina mea, spun într-un tîrziu, nu vreau să deranjez mai mult decât o fac.
- Ok, ne întâlnim la cafeneaua din centru și să nu-ți treacă prin cap să nu vii, că te găsesc și sub pămînt, mă avertizează Kira cu degetul în aer.
- Am înțeles, ne vedem acolo, am urcat în mașină și i-am urmat. Un sentiment ciudat m-a acaparat. Cât de rău poate fi?
N/A. Vă mulțumesc mult pentru că găsiți timp și pentru povestea mea.
La media Kira (Zooey Deshanel)
