Joc cu dragostea la risc

Capitolul 1

Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit să o înfrunți, nici dacă ești gata să pierzi tot. Te ia prin surprindere, exact când te aștepți mai puțin!

Și nici cât ai zâmbit nu te întreabă viața, și nici dacă îți dorești să mai zâmbești. Așa că te trezești într-o zi că ești nefericit!

Viața nu te întreabă niciodată cât ai suferit de-a lungul timpului și nici dacă mai faci față altor suferințe. Ți le dă pur și simplu!

Și, totuși, viața te învață atât de multe.

Prima și cea mai importantă lecție a vieții este că nimic nu vei putea realiza fără încredere – acea încredere de sine și, mai ales, de Dumnezeu. Mai înveți și că tu ești sculptorul propriei vieți și propriei personalități. Tu îți formezi caracterul și te definești ca om. Și tot ea te învață că imposibilul poate fi posibil atâta timp cât crezi asta. Că imposibilul este pentru cei care nu fac nimic de a schimba lumea, viața și cursul ei, și că posibilul este pentru cei care își doresc întotdeauna mai mult de la lume, de la viață și de la ei! Și ce te mai învață viața e că dragostea adevărată înseamnă bucuria cu care strângi persoana iubită la piept, bucuria cu care o privești dormind dimineața, cu care crezi în visele, idealurile și țelurile ei. Viața te învață că dragostea se măsoară în gesturi mici, dar pline de iubire, și în zâmbete timide, dar sincere. Iubirea se măsoară în iubire!

Viața e dură, te doboară, te face să îți pierzi încrederea, speranța, curajul, însă tot ea te ambiționează să treci cu zâmbetul pe buze prin fiecare moment ce îți este dat.

| Now |
Razele pătrund ușor în cameră și o luminează atât încât să îmi deschid ochii și să realizez că este dimineață, și nu orice dimineață. Astăzi este prima zi din clasa a XII-a.

Mă ridic somnoroasă din pat, dar totuși fericită că îmi revăd, în sfârșit, după atâta timp colegii. Mi-am petrecut întreaga vacanță în Franța și acum mă bucur enorm că sunt iar acasă și-mi voi petrece din nou timpul cu cei mai buni prieteni. Din cauza problemelor financiare, tata a fost nevoit să plece în străinătate pentru a putea duce un trai cât de cât decent. Cu timpul părinții mei s-au îndepărtat și inevitabil au ajuns la divorț. Nu a fost categoric un capitol frumos din viața mea pentru că un străin mă punea să aleg între „mama" și „tata", refuzând să înțeleagă că eu am nevoie de amândoi. În cele din urmă, am ales să rămân acasă, cu mama, pentru că aveam cea mai mare nevoie de un exemplu matern și nici nu-mi doream să rătăcesc prin țări străine alături de tata, simțind în permanență că locul meu nu este acolo. Acum, pot spune că nu am o problemă cu asta, îmi petrec vacanțele cu tata, iar în restul timpului sunt acasă cu mama și verișoara Annabelle. Chiar și așa, mi-aș dori să îi am pe amândoi doar pentru mine, în același timp și în același loc.

Azi încep ultimul an de liceu, așa ca am emoții la fel de mari ca cele din prima zi din clasa a XI-a, când o căutam pe mama cu privirea prin curtea școlii, de frica de a nu rămâne singură și de a da peste persoane care să pună întrebări.
Eram, adică încă sunt, atât de timidă încât nu voiam să fac un pas fără mama – ea trebuia să ia deciziile pentru mine.
Ei bine, liceul. Liceul m-a maturizat și dezvoltat frumos – mi-a dat doza de curaj de care aveam nevoie și mi-a deschis uși frumoase în calea spre o corectă afirmare. Mi-a oferit momente de povestit, prieteni de păstrat și amintiri de neuitat.

Acum, nu o mai iau pe mama în prima zi pentru că știu că la școală mă așteaptă Bella și Alexandru. După cum bine știți, în liceu să formează cele mai frumoase prietenii și uneori cele mai durabile, așa că noi avem prietenia noastră – una din care am și învățat multe, datorită sfaturilor primite, una în care am râs, datorită glumelor făcute de Alex. Una pe viață!