Chemarea Gheenei

4. Patimile „Dragonului"

— De-a dreptul fascinant, rosti M., dându-și ochii peste cap.

Scuza patetică folosită de Gabriel însemna că încă nu-și revenise pe deplin, iar fata–vampir nu era dispusă la prea multe concesii pentru el în urma evenimentelor recente. Amenințarea cu moartea, serios? Învechit și total nerealist pentru ea!

— Fă un efort și ascultă-mă! mârâi Gabriel, străduindu-se să rămână în poziția inconfortabilă pentru a o putea privi pe M. Ai înfuriat pe cineva atunci când l-ai ucis pe Vlad.

Fata–vampir nu rosti nici un cuvânt, deși în sinea ei râdea în hohote. Reușise să mintă un demon, care se presupunea că-i era superior din toate punctele de vedere. Asta da reușită! Bine, nu fusese chiar o minciună: ea într-adevăr își mutilase Creatorul, dar măsurile fuseseră insuficiente din moment ce pe gâtul ei încă tronau însemnele sale. M. nu știa ce anume se întâmplase cu Gabriel pe parcursul ultimelor minute, dar n-avea de gând să-i dezvăluie adevărul despre Vlad. Cu siguranță nu acum, când simțea că energia i se risipea pe secundă ce trecea, deși se hrănise recent. Apropierea răsăritului trebuia să fie de vină, iar faptul că nu putea privi afară pentru a se convinge îi sporea iritarea.

— OK, ai două variante. Ori mă lași să plec fără vreo zgârietură, ori îmi fac somnul de cadavru aici, la întuneric, și pe urmă putem vorbi despre orice aiureală vrei.

În opoziție cu ea, Gabriel începea să-și recapete controlul asupra trupului său. Opintindu-se, se smuci către stânga, mișcare urmată de un bufnet înăbușit de grosimea covorului. Nu fusese cea mai elegantă metodă de eliberare, dar cel puțin funcționase. N-a mai fost nevoie decât de o mișcare rapidă a încheieturilor pentru a și le elibera, iar bucățile de frânghie căzură alături de cea care le înnodase.

— Ți-a luat ceva, murmură M., așezându-se turcește pe jos; priveliștea era bizară din cauza gecii de piele și a pantofilor cu toc scâlciați, dar ei nu părea să-i pese. Începusem să cred că-ți place, adăugă ea pe un ton insinuant.

Știa că toate acele glume nu-și aveau rostul, dar continua să le folosească pentru a-și menține atenția trează. Da, ar fi putut să amâne transa cam o oră după ivirea soarelui, dar asta ar fi însemnat să se deștepte cu o sete monstruoasă, ceea ce nu-i surâdea deloc.

— Deci? Cum facem? insistă ea, holbându-se când la bărbatul care între timp își reluase poziția verticală, când la scărița în spirală ce ducea, probabil, într-o încăpere subterană.

Ei i-ar fi surâs ambele variante, deși înclina mai mult să rămână. Nu numai c-ar fi vrut să afle ce naiba visase, trăise sau inventase Gabriel în cursul moțăielii de mai devreme, dar se simțea mai în siguranță acolo. Conta pe faptul că el nu și-ar fi incendiat adăpostul plin de lucruri prețioase, mai ales instrumentul acela – „ca o vioară mai mare" – la care paria că nu putea să cânte. Numai de s-ar decide înainte să-și piardă cunoștința!

Pus pe gânduri, Gabriel își trecu mâna peste ceafă, simți semnul încă dogorind, iar când și-o retrase, văzu că degetele îi erau pictate în stacojiul sângelui fetei–vampir. Nu numai că acum ea îi cunoștea adevărata natură, dar reușise și să-l elibereze de sub controlul lui Lucifer. Ce alte trucuri mai avea în mânecă micuța vrăjitoare a sângelui, căreia îi căzuse capul în piept din cauza extenuării? Își aminti faptul că ar fi putut îndeplini porunca tatălui său chiar în acea clipă – cu riscul de-a face mizerie și fum înăuntru –, dar tocmai pentru că Lucifer îi ordonase, Gabriel nu se clinti. Avusese avantajul sau, mai bine zis, norocul chior, de a o găsi pe M. înaintea lui și trebuia să profite pe cât posibil. De aceea, se apropie de ea și, așezându-i o mână pe umăr, rosti: