Chemarea Gheenei

5. Incursiune în Gheena

Lăsându-l pe Gabriel/Astaroth să contemple cine știe ce fantezie cu spiriduși, M. coborî scara abia putându-se ține pe picioare. La capătul traseului agonizant se găsi într-un fel de adăpost anti-bombă strâmt, al cărui mobilier era format dintr-un pat supraetajat, un dulap, care cel mai probabil era gol, și un mic covoraș kaki peste care spui că trecuseră o mare de tancuri. Deloc luxul din „camera de oaspeți".

Dar M., simțind din ce în ce mai mult amorțeala specifică venirii zorilor, ignoră momentan toate aceste lipsuri. Bucuroasă că exista o măcar suprafață mai puțin tare decât celelalte, se grăbi spre patul de jos și se prăbuși cu toată greutatea pe el, pierzându-și controlul asupra trupului aproape imediat.

*

M. se afla într-un colț întunecat al minții ei, acolo unde se ducea când voia ca transa să nu-i fie deranjată de vise sau alte creații ale propriei imaginații. În astfel de momente nu era dispusă să vadă scene din existența ei, cu atât mai puțin chipul desfigurat de flăcări al lui Vlad care-i tot apăruse în fața ochilor în ultima perioadă. Nu, gata cu trecutul! Se forță să nu părăsească limitele terenului sigur constituit cu mare greutate de-a lungul timpului.

Colțul de obicei asemănător unui vid (sau unei pete negre în mijlocul unui anumit mozaic) acum nu era atât de liniștit pe cât i-ar fi plăcut creierului ei amorțit. Acum se simțea un fel de tensiune, ca o coardă compusă din multe fire care era întinsă la maxim, până ce începea să se sucească și să se rupă încetul cu încetul.

Nu știa exact ce urma să se întâmple, dar știa că ea face cumva să se întâmple asta. Și așteptă încordată în colțul întunecat al minții să se rupă coarda care-i ținea conștiința legată de creier. Și, într-un final, ruptura se produse. Nu fu nimic auditiv, ci doar apăru o crăpătură argintie în vid și un sentiment de absorbție, de parcă un aspirator uriaș ar fi supt-o din locșorul ei pașnic spre un altul.

Încercă să se împotrivească, dar nu ajută la nimic. Fu aspirată imediat prin crăpătura din vid și își pierdu conștiința. Sau cel puțin asta i se păru ei că se întâmplă, deși se trezi în picioare pe un coridor lung, plin cu uși, de o parte și de alta, care se unduia ca un șarpe în apă. Se uită în spate și văzu un perete cu o crăpătură uriașă de culoare neagră în el. Își dădu seama că pe partea cealaltă era locul ei pașnic, dar își vârî capul în crăpătură, nu simți nimic pașnic venind din locul acela. Se trase înapoi dezgustată.

— Am creierul varză, constată ea. Ce noutate.

Deși nu voia să recunoască, situația nouă în care fusese aruncată o tulbura, însă auzul propriei sale voci avu darul de a o liniști. Nu avea ce altceva să facă, decât să meargă înainte până instinctul i-ar fi dat de înțeles ce ușă trebuia să deschidă. Asta îi spunea instinctul acum, așa că porni să străbată coridorul.

Nu avea nicio idee unde se află, însă continuă să meargă nestingherită de mișcarea ondulatorie; din fericire, natura ei vampirică o împiedica să-și verse intestinele. La un moment dat, atenția îi fu atrasă de ceva frecându-i-se de coastele din partea stângă a sternului; ceva subțire și enervant ca un fir de ață desprins din țesătura hainelor.

Își lăsă privirea în jos, spre acel ceva incriminator și nu găsi decât – ironia sorții – un fir; dar nu de ață, arăta mai mult a fir de argint sau aur alb sau ceva mai valoros de atât, dacă era posibil. Căută cu degetele locul de unde provenea firul și îi găsi capătul trecând prin geacă și apoi prin bluză. Din bluză trecea prin piele în dreptul inimii. Ceva îi spunea că este legată direct la inimă și nu era decât o singură cale de a verifica: prinse gentil de ață și trase.