Give me Love

Capitolul 16

L-am gasit pe tata asezat la masa din bucatarie. Am pasit timid inauntru si m-am asezat si eu,  pe scaunul de langa el. Eram atat de incordata incat aveam senzatia ca daca incerc sa vorbesc nu o sa-mi functioneze corzile vocale. Am inghitit in sec, cu greutate, dar nodul din gat nu voia nici cum sa se retraga.

 - Tata?

Tata a ridicat privirea si s-a uitat la mine cu o expresie obosita.

Mi-am dres glasul.

- Cum a fost la serviciu?

- A fost bine, mi-a raspuns el, posac.

Am tras aer adanc in piept. Nu puteam sa mai aman. 

- Tata, trebuie sa vorbesc cu tine despre ceva foarte important, si vreau sa ma asculti cu atentie.

Nu a schitat niciun gest, doar m-a privit fix.

Am inchis ochii doar pentru un moment. 

- Am fost diagnosticata cu leucemie. 

Imediat ce cuvintele mi s-au dezlipit de pe buze, tata a clipit o data, apoi inca o data, dar aveam senzatia ca tata nu a auzit marturisirea mea, asa ca am continuat:

- Am nevoie de un transplant medular....

A ramas tacut, iar expresia lui nu trada absolut nimic.

- Tata, te rog, spune ceva, am rostit disperata.

Cateva clipe mai tarziu s-a intamplat cel mai surprinzator si confuz lucru.Tata s-a ridicat de pe scaun, m-a luat de mana si m-a ridicat si pe mine, apoi... m-a imbratisat. Am ramas impietrita, nu am fost in stare nici macar sa-mi pun mainile in jurul lui. Lacrimile mi-au incetosat privirea, iar nodul din gat s-a intensificat, lasandu-ma incapabila sa mai respir.

- Fetita mea! a murmurat tata, in parul meu.

Am reusit sa-mi ridic mainile amortite si sa-l imbratisez, izbugnind in plans. Am tanjit dupa aceasta imbratisare ani in sir. 

M-a sarutat pe frunte, apoi s-a uitat in ochii mei, cu ochii inlacrimati.

- Iarta-ma, Mia.Te rog, iarta-ma!

- Nu am pentru ce sa te iert.

- Ai fost intodeauna atat de cuminte si buna cu mine, iar eu... Eu ce-am facut? Am fost un las, care nu a putut sa treaca peste moartea sotiei lui, devenind  un alcoolic frustrat. Te-am ranit...

Cuvintele lui mi-au provocat si mai multe lacrimi. Mi-am dorit atat de mult ca tata sa se schimbe, sa vrea sa se schimbe pentru mine - copilul lui -, dar nu m-am gandit niciodata ca va fi nevoie de un diagnostic atat de crunt, ca sa vad aceasta schimbare. Dar cel mai infiorator gand din mintea mea era acela ca nu stiam ce se va alege de el daca nu voi reusi sa supravietuiesc.

                                                                                    ***

Travis ma tinea la pieptul lui si ma mangaia pe par, in timp ce Laura ma strangea de mana cu atata forta, incat ma durea. Ne aflam in sala de asteptare a spitalului si o asteptam pe doctorita mea, sperand la vesti bune. Cand a iesit din cabinet toti trei ne-am ridicat, ca arsi, in picioare. Travis era incordat ca o statuie de piatra, Laura isi musca buza, stresata, iar eu eram pur si simplu terifiata.

- Buna, ne-a salutat doctorita, dar expresia ei nu trada absolut nimic. Inima imi lovea pieptul cu atat aforta, incat credeam ca o sa zburde afara.

- Vreau sa-mi spuneti tot, fara ocolisuri, i-am cerut doctoritei.

A clatinat din cap, aprobator. Travis si-a inlantuit degetele de la mana cu ale mele, si m-a strans cu blandete. Am inghitit in sec.

- Nici Travis si nici Laura nu sunt compatibili, din pacate. Am vorbit cu cei de la banca, dar nu am gasit celule compatibile nici acolo. Pana o sa gasim va trebui sa te internezi, ca sa te pot tine sub supraveghere si o sa incepem chimioterapia.

Am inchis ochii, ametita. Durerea din piept ma sufoca.

                                                                                 ***

Ma plimbam, tacuta, alaturi de Travis, prin parcul din fata spitalului deja de cateva zeci de minute. Niciunul din noi nu stia ce sa spuna dupa aflarea vestilor. Mi-am revenit cu greu din starea de soc amestecat cu panica, iar acum eram intr-o stare de amorteala. O stare care ma facea sa nu simt absolut nimic... Poate doar resemnare. M-am oprit brusc, iar Travis a mai facut un pas in fata, apoi s-a oprit si el. S-a uitat, in jos, la mine cu o expresie intrebatoare. Am ridicat privirea, si pentru cateva clipe doar i-am studiat trasaturile fetei, incercand sa mi le intiparesc in minte. 

- Travis... Nu sunt o persoana egoista. Dar daca as fi... mi-as petrece ultimele zile in bratele tale.

O lacrima s-a rostogolit pe obrazul lui, iar eu am suspinat adanc la vederea ei.

- Dar nu pot sa fac asta, am rostit cu glas scazut.

- Opreste-te ! s-a rastit el, furios. O sa incepi chimioterapia, o sa gasim curand acele afurisite de celule, tu o sa te faci bine, iar eu voi fi alaturi de tine. 

- Vreau ca atunci cand o sa-ti amintesti de mine sa ai o alta imagine in minte, nu o imagine cu mine fara vlaga, pe patul unui spital.  

  - Mia, te rog, nu face asta, m-a implorat el, clatinand din cap.

E posibil sa iubesti pe cineva atat de mult, incat sa vrei sa-l vezi plecand? Sa vrei sa-si gaseasca fericirea alaturi de altcineva? Nu am crezut niciodata ca mi s-ar putea intampla mie. Sa iubesc cu atata intensitate. Genul acela de iubire in care tu nu mai contezi. Inima mi se sfasia in mii de bucatele, dar nu aveam de ales. M-am ridicat pe varfuri si mi-am incolacit bratele in jurul gatului lui. Buzele mele le-au atins bland pe ale lui, dar Travis mi-a curpins ceafa si mi-a despartit buzele cu limba. Ne sarutam ca doi oameni flamanzi, ignorand faptul ca ne aflam intr-un parc public. M-am desprins de el, respirand sacadat. Ochii ma usturau din cauza lacrimilor fierbinti.

- Lasa-ma sa te las sa pleci.

- Imi ceri imposibilul, Mia.

 Stiu ca e un capitol foarte scurt, dar am vrut neaparat sa-l postez, pentru ca v-am facut sa asteptati atat de mult.

Va imbratisez.