Forțele Răului Absolut,volumul 1-Invocarea -de Kelley Armstrong

Doi

     Mai cu visul pe care nu mi-l puteam aminti,mai cu băiatul pe care nu se putea să-l fi văzut,era clar că avusesem năluciri. Până nu-mi răspundeam măcar la una dintre întrebările ce-mi vuiau prin minte,era exclus să mă concentrez la testul meu de spaniolă. Așa că am sunat-o pe mătușa Lauren. Când am dat de voice mail-ul ei ,am spus că o să-i telefonez la prânz.Eram pe la jumătatea drumului către dulapul prietenei mele Kari,când m-a sunat mătușa pe mine.
     -Am locuit vreodată într-o casă cu pivniță?am întrebat-o.
     -Bună dimineața și ție.
     -Scuze. Am visat asta și mă dă peste cap.
     I-am povestit frânturile pe care mi le puteam aminti.
    -Ah,trebuie să fi fost casa veche din Allentown. Erai doar un țânc. Nu mă miră că nu-ți amintești.
     -Mersi. M-a cam...
     -Te-a cam dat peste cap,cred și eu. Trebuie să fi fost o ciudățenie de coșmar.
     -Ceva despre un monstru care trăia în pivniță. Foarte cliche .Mi-e rușine de mine.
     -Monstru?Ce...?
     Difuzorul staţiei îi tăie vorba, o voce subţirică spunând: ,, Dr. Fellows, sunteţi rugată să vă prezentaţi la postul 3B."
     -Asta-i pentru tine, am spus eu.
     -Poate s-aștepte.E totul în ordine, Chloe? După voce, pari întoarsă.
     -Nu, doar că... imaginaţia mi-a luat-o razna azi. L-am băgat în sperieţi pe Milos azi-dimineață,crezând că am văzut un băiat țâșnind în fața taxiului.
     -Ce?
     -Nu era nici un băiat. Doar în capul meu,adică. Am văzut-o pe Kari la dulapul ei și i-am făcut cu mâna,apoi am spus:O să sune clopoțelul,așa că...
     -Vin să te iau după școală. Un ceai de lux la Crowne. Vorbim.
     A închis înainte să pot protesta.Am scuturat din cap și-am alergat s-o prind pe Kari din urmă.

Școală. N-am mare lucru de spus despre asta. Lumea crede că școlile de artă trebuie să fie diferite,cu toată energia aia creatoare clocotind și clasele pline de copii fericiți,chiar și gothicii fiind atât de aproape de fericire cât le-o îngăduie sufletele lor torturate. Își închipuie că în școlile de artă trebuie să fie mai puțină presiune de grup și agresiune. La urma urmelor,majoritatea copiilor de aici sunt cei care erau agresați în alte școli.
     E aevărat că lucrurile astea nu stau chiar așa de rău la Liceul A. R. Gurney,dar când pui laolaltă niște copii,indiferent cât de asemănători par,se trasează imediat granițe. Se formează găști. Și-n loc de măscărici, excentrici și nesemnificativi, ai artiști,muzicieni și actori.
     Ca elevă la teatru,eram pusă în grămada cu actorii,la care talentul părea să conteze mai puțin decât înfățișarea,ținuta și abilitatea verbală. După mine nu se întorceau capetele și obțineam un zero rotund la celelalte două. Pe scala popularității,mă situam la un perfect mediocru 5. Genul de fată despre care nimeni n-are o părere cine știe ce.
     Dar dintotdeauna îmi dorisem să fiu la școala de artă și era grozav,așa cum îmi închipuisem. Mai mult chiar,tata îmi promisese că pot rămâne până la absolvire,de oricâte ori ne-am mai fi mutat. Asta însemna că, pentru prima oară în viața mea,nu aveam să mai fiu ,,colega nouă". Am început studiile la A.R. Gurney ca boboc,la fel ca toți ceilalți. Exact ca un copil normal. În sfârșit.
     În ziua aceea,totuși,nu mă simțeam normală. Toată dimineața m-am gândit la băiatul de pe stradă. Am găsit o mulțime de explicații logice. Mă uitasem la cutia lui de mâncare,așa că mă înșelasem în privința direcției în care fugise. El sărise într-o mașină care-l aștepta la bordură. Sau cotise în ultima secundă și se topise în mulțime.
    Părea foarte firesc. Și-atunci de ce mă mai obseda?

   -O,haide,zise Miranda,în timp ce eu scotoceam prin dulapul meu din vestiar,în pauza de prânz. E chiar acolo. Întreabă-l dacă merge la bal. Ce-i așa de greu?
     - Las-o în pace,zise Beth.
     Se întinse peste umărul meu,apucă săculețul galben cu mâncarea de prânzde pe raftul de sus și mi-l legănă pe sub nas.
     -Nu-nțeleg cum poți să nu-l vezi pe-ăsta,Chloe. Practic îți sare-n ochi.
     -Are nevoie de-o scară mobilă ca să-l vadă la înălțimea aia,zise Kari.
     Am împins-o cu șoldul,iar ea s-a dezechilibrat,râzând.
     Beth își dădu ochii peste cap.
     -Hai odată,oameni buni, altmiteri nu mai apucăm o masă.
     Până s-ajungem la dulăpiorul lui Brent,Miranda îmi dădu un cot.
     -Întreabă-l,Chloe.
     S-a prefăcut ca șoptește. Brent s-a uitat spre noi...apoi și-a întors repede capul în altă parte. Fața îmi ardea și mi-am strâns mai tare la piept săculețul cu mâncare.
     Părul lung și întunecat al lui Kari îmi mângâie umărul.
     -E-un cretin,șopti ea. Nu-l băga în seamă.
     -Nu,nu e cretin. Doar că nu-i place de mine. N-ai ce-i face.
     -Uite,zise Miranda,o să-l întreb eu pentru tine.
     -Nu! am apucat-o de braț.
T-te rog.
     Fața ei rotundă se strâmbă a dezgust.
     -Domne,te porți așa de copilărește. Ai cincisprezece ani,Chloe. Trebuie să-ți rezolvi singură problemele.
     -Ca de pildă să-l suni pe-un tip până când îți spune maică-sa să-l lași în pace?zice Kari.
     Miranda nu făcu decât să ridice din umeri.
     -Asta a fost mama lui Rob. El n-a spus-o niciodată.
     -Mda? Continuă să te mângâi cu gândul ăsta.
     Asta le supără de-a binelea. În mod normal,aș fi intervenit și le-aș fi potolit,dar eram încă înciudată pe Miranda fiindcă mă făcuse să mă simt prost în fața lui Brent.
     Kari,Beth și cu mine obișnuiam să vorbim despre băieți,dar nu eram chiar în problemă. Miranda era-avesese atâția prieteni încât nici nu le mai știa numele. Așa că atunci când începuse să se țină după noi,devenise brusc foarte important să avem un băiat care să ne placă.Eu și-așa îmi făceam destule griji că sunt imatură, a fost cu atât mai rău când a izbucnit în râs fiindcă am recunoscut că n-am fost niciodată la o întâlnire adevărată. Prin urmare,am născocit un amor. Brent.
     Mi-am închipuit că puteam doar să numesc un băiat care îmi plăcea și cu asta basta. Nici o șansă. Miranda m-a dat de gol - spunându-i lui că îl plac. Am fost oripilată.Adică,aproape. Căci mai era o părticică din mine care spera că el o să-i răspundă:,,Mișto. Și mie îmi place de Chloe." Nici o șansă. Înainte,mai vorbeam câteodată la orele de spaniolă. Acum se așeza la doua rânduri distanță de mine,de parcă aș fi avut brusc cel mai grav caz din lume de BO(1).
     Tocmai ajunseserăm la cafenea când cineva m-a strigat pe nume. M-am întors și-am dat cu ochii de Nate Bozian,alergând spre mine, cu părul lui roșu ca un far în holul aglerat. S-a ciocnit de un elev mai mare,a rânjit o scuză, și a continuat cursa.
     -Bună,i-am zis,când s-a apropiat.
     -Bună și ție. Ai uitat de clubul de film al lui Petrie, reprogramat pentru la prânz, săptămâna asta? Discutăm avangarda. Știu că îti plac filmele de artă.
     M-am prefăcut siderată.
     -Atunci,o să le transmit că-ți pare rău. Și o să-i spun lui Petrie că nu ești interesată nici să regizezi filmul ăla de scurt metraj.
     -Se hotărăște astăzi treaba asta?
     Nate începu să dea înapoi,cu spatele.
     -Poate că da.Poate că nu. Deci îi spun lui Petrie...
     -Trebuie să fug,le-am aruncat prietenelor mele și m-am grăbit să-l prind din urmă.

Întâlnirea clubului de film a început în culise,ca de obicei,unde ne ocupam de treburi în același timp ce ne mâncam pachețelele. N-aveai voie cu mâncare în sală.
      Am discutat despre scurt metraj și eu eram trecută pe lista regizorilor - singurul boboc care făcuse figură bună. După aceea,când toți ceilalți urmăreau scene din filme de avangardă,m-am gândit la preferințele mele pentru coloana sonoră. M-am strecurat afară înainte de a se termina vizionarea și m-am întors în vestiar.
     Mintea mi-a lucrat febrilă până am ajuns cam la jumătatea drumului. Apoi, stomacul a început din nou să protesteze, amintindu-mi că fusesem atât de entuziasmată cu alcătuirea listei de disteibuție,încât uitasem să mănânc.
     Îmi lăsasem săculețul cu pachetul de prânz în culise. M-am uitat la ceas. Zece minute până începea ora. Aș fi avut timp.

Clubul de film se terminase. Cel care plecase ultimul stinsese luminile,iar eu habar n-aveam de unde să le aprind, mai ales când a găsi întrerupătorul presupunea să fi fost în stare să-l văd. Întrerupătoare fosforescente. Cu astea aveam să-mi finanțez primul meu film. Firește,aș fi avut nevoie de cineva care să le confecționeze efectiv. Ca majoritatea regizorilor,eu eram mai mult persoana ideativă.
     Mi-am croit drum pe bâjbâite pe culoarele dintre scaune,lovindu-mă la genunchi de două ori. În cele din urmă,ochii mi s-au obișnuit cu slabele lumini de urgență și am dat de scările ce duceau în culise. Apoi mi-a fost mai greu.
     Culisele se topeau în mici compartimente,închise de draperii,pentru păstrarea recuzitei și pentrubcabinele actorilor. Existau și lumini, dar altcineva le stingea întotdeauna. După ce am pipăit pe cel mai apropiat perete și n-am găsit nici un întrerupător,m-am dat bătută. Licărul slab al altor lumini de urgență îmi îngăduiau să deslușesc formele. Bine și-așa.
     Totuși,era destul de întuneric. Mie mi-e frică de întuneric. Am avut niște experiențe neplăcute când eram mică,prieteni imaginari care stăteau la pândă în locurile întunecoase și mă speriau. Știu că sună ciudat. Alți copii își născocesc tovarăși de joacă - eu îmi închipui baubau.
     Mirosul de farduri m-a anunțat că eram în zona culiselor,dar parfumul acestora,amestecat cu inconfundabilul iz de naftalină și de costume vechi, n-a reușit să mă calmeze,cum o făcea de obicei.
     Încă trei trepte și am scos un țipăt când o țesătură s-a înfășurat în jurul meu. Inrasem într-o cortină. Grozav. Și oare cât de tare țipasem de fapt? Speram din tot sufletul ca pereții să fie izolați fonic.
     Mi-am trecut mâna peste poliesterul aspru până am găsit deschizătura și am dat marginile de-o parte și de alta. În fața mea,puteam întrezări masa pe care se mânca prânzul. Pe ea,era pus un obiect galben. Sacul meu?
     Sala de machiaj părea să se îngusteze în fața mea,căscându-se în beznă. Era efectul perspectivei - cele două draperii ale cortinei închideau unghiul și de aceea sala părea să se îngusteze. Interesantă iluzie,mai ales pentru un film de suspans. Va trebui să țin minte asta.
     Gândindu-mă la culoar ca la un decor de film,mi-am potolit nervozitatea. Am filmat cadrul,mișcarea pasului meu adăugând un zvâcnet care avea să facă scena mai directă,punând privitorul în capul protagonistului nostru,fata prostuță care înainta către zgomotul ciudat.
     Ceva bufni. Am tresărit,iar pantofii mei au scârțâit și zgomotul ăsta m-a făcut să mă sperii mai tare. Mi-am frecat pielea ca de găină de pe brațe și am încercat să râd. Okay,am spus zgomot ciudat, nu-i așa? Indicație de efecte sonore,vă rog.
     Alt zgomot. Un foșnet. Deci avem șobolani pe culoarul nostru de groază,nu-i așa? Cât de cliche! E timpul să-mi opresc imaginația galopantă și să mă concentrez. Să regizez scena.
     Protagonista noastră vede ceva la capătul culoarului. O siluetă întunecată...
     O,vă rog. Tocmai ce-am vorbit de fiori ieftini. Să căutăm originalul...misteriosul...
     Filmăm o dublă.
     Ce vede ea? Un săculeț de copii pentru pachețelul de prânz,de un galben strălucitor și nou,nelalocul lui în această casă veche,damnată.
     Continuă să filmezi. Nu lăsa mintea să devieze...
     Un suspin își răspândi ecoul prin încăperile mute,apoi se frânse,dizolvându-se într-un fornăit umed.
     Plâns. Corect. Din filmul meu. Protagonista vede un săculeț de copil pentru pachețelul de prânz,apoi aude suspine ca de pe altă lume. Ceva s-a mișcat la capătul culoarului. O formă întunecată...
     M-am repezit înainte,după săculețul meu. L-am înșfăcat și am fugit.

   *BO(body odor) sau bromhidroza este mirosul neplăcut dat de bacteria care crește pe corpul uman și se multiplică rapid în prezența transpirației( transpirația, în sine ,nu are. Miros)