Forțele Răului Absolut,volumul 1-Invocarea -de Kelley Armstrong

Cinci

      M-am trezit la clinchetul umerașelor metalice. O fată blondă scotocea prin niște haine despre care eram foarte sigură că îmi aparțineau, puse acolo ieri de către doamna Talbot.
     -Bună,i-am zis.
     Se întoarse și-mi zâmbi.
     -Mișto țoale. De firmă,după etichetă.
     -Eu sunt Chloe.
     -Liz. Ca Lizzie McGuire1. Făcuse semn către o tăietură dintr-o revistă,veche și jerpelită,de pe peretele ei. Numai că mie nu îmi place să mi se spună Lizzie,fiindcă am impresia că sună cumva...-își coborî vocea,de parcă n-ar fi vrut să jignească fotografia lui Lizzie -...copilărește.
   A continuat să vorbească,dar n-am auzit ce-a zis,fiindă singurul lucru la care mă puteam gândi era: ce e în neregulă cu ea? Dacă se afla la Sanatoriul Lyle, însemna că ceva era în neregulă cu ea. Vreo „stare mintală".
     Nu arăta a nebună. Părul ei lung era pieptănat într-o coadă de cal strălucutoare. Purta jeanși Guess și tricou Gap. Dacă n-aș fi știut ce și cum,aș fi putut crede că mă trezisem într-un internat de școală.
     Trăncănea fără oprire. Poate ăsta era un semn.
     Părea destul de inofensivă, totuși. Trebuia să fie așa,nu? N-ar fi băgat le nimeni periculos aici. Sau cu adevărat nebun.
     O,nu,Chloe. Nu bagă nici o persoană nebună aici. Numai pe cele care aud voci, văd paznici arși și se bat cu profesorii.
     Începu să mă doară stomacul.
     -Hai,zise ea. Micul dejun e în cinci minute și ăștia devin chiar scârboși dacă întârzii.
     Liz întinse o mână când am deschis sertarul comodei.
     -Poți să vii în pijamale la micul dejun. Băieții mănâncă numai la prânz și la cină cu noi,dar micul dejun îl iau mai târziu,așa că avem puțină intimitate.
     -Băieții?
     -Simon,Derek și Peter.
     -Sanatoriul e mixt?
     -Îhî. Își țuguie buzele în oglindă și își piguli o cojiță uscată. Parterul îl folosim la comun,dar etajul este separat.
     Se aplecă în afara ușii, arătându-mi cât de scurt era holul.
     -Ei au cealaltă aripă. Nu există nici măcar o ușă de legătură. De parcă ne-am strecura până acolo noaptea dac-am putea. Chicoti. Ei,bine, Tori ar face-o. Și poate și eu, dac-ar fi cineva acolo care să merite să te strecori până la el. Tori îi face ochi dulci lui Simon. Mă cercetă atent în oglindă. Ție s-ar putea să-ți placă Peter. E drăguț,dar mult prea mic pentru mine. Are treisprezece ani. Aproape paisprezece,dacă mă gândesc mai bine.
     -Eu am cincisprezece.
     Își mușca buza.
     -O,la dracu'. Mm,oricum, Peter n-o să facă prea mulți purici pe-aici. Am auzit c-o să se ducă acasă curând. Făcu o pauză. Cin'șpe zici? Ce clasă?
     -A noua.
     -La fel ca Tori. Eu sunt a zecea, ca Simon, Derek și Rae. Cred că Simon și Rae încă mai au cincisprezece ani, totuși. Și ți-am zis că-mi place părul tău? Am vrut și eu să îl fac așa,cu șuvițe albastre,dar mama a zis...

Liz a continuat să sporovăiască în timp ce am coborât printre toate personajele din distribuție. Exista o doctoriță Gill, psiholog, dar ea nu vene decât pentru orele de la cabinetul ei,la fel ca și profesoara noastră, doamna Wang.
     Cunoscusem două dintre cele trei surori. Doamna Talbot - femeia mai în vârstă, pe care Liz o declară „chiar drăguță", și mai tânăra domnișoară Van Dop, care era, mi-a șoptit ea ,,nu atât de drăguță". A treia soră, doamna Abdo, lucra la sfârșit de săptămână,dându-le fiecăreia dintre celelalte câte o zi liberă. Locuiau în sanatoriu și aveau grijă de noi. Funcția lor suna mai degrabă a supraveghetoare, după cum îi auzisem pe copiii de la internat descriind-o, însă Liz le numea surori.
     La capătul scărilor, m-a lovit atotputernicul iz al înălbitorului cu lămâie. Mirosea ca acasă la bunica. Până și tata părea mereu stingherit în casa imaculată a mamei sale, sub privirea aceea care spunea să nu te mai aștepți la nici un șfanț de ziua ta dacă ai vărsat apă minerală pe canapeaua de piele albă. Totuși,o privire aruncată în camera de zi de aici a fost destul ca să răsuflu ușurată. Era la fel de curată ca a bunicii - covorul fără nici o pată, lemnul strălucitor -, dar avea un aer cumva uzat, confortabil,care te invită să te culcușești pe sofa,cu picioarele adunate sub tine.
     Și camera de zi era zugrăvită în culorile favorite ale Sanatoriului Lyle - un galben pal, de data asta. Pernele acopereau sofaua albastru-închis și două balansoare. O pendulă veche ticăia într-un colț. La fiecare capăt de masă se afla o vază cu margarete sau narcise galbene. Strălucitor și vesel. Prea strălucitor și prea vesel, într-adevăr, ca la pensiunea aia de lângă Syracuse, unde stătuserăm eu și mătușa Lauren toamna trecută - atât de disperată de a fi familiară, încât părea mai curând un decor de teatru decât casa cuiva.
     Nu foarte diferită de asta, bănuiesc - o instituție gata să te convingă că nu era o instituție,ca să te facă să te simți ca acasă. Ca să te facă să uiți că te aflai într-un loc pentru copii nebuni.
     Liz mă opri în dreptul sufrageriei, ca să putem arunca o privire înăuntru.
     La o masă stătea o fată înaltă, cu păr scurt și negru.
     -Aia e Tori. Victoria,dar ei îi place Tori. Cu i. E cea mai bună prietenă a mea. Are toane și-am auzit că de-aia se și află aici,dar eu cred că e în regulă. Își împinse bărbia către cealaltă persoană de la masă - o fată drăguță, cu pielea arămie și bucle lungi, întunecate. Aia e Rachelle. Rae. Are o ,,chestie" cu focul.
     M-am uitat lung la fată. Chestie cu focul? Asta înseamnă că dădea foc? Crezusem că locul ăsta se presupunea a fi sigur.
     Cum rămânea cu băieții? Era vreunul dintre ei violent?
     M-am frecat pe burtă.
     -Cuiva îi e foame, după câte văd,ciripi o voce.
     Mi-am ridicat privirea și am văzut-o pe doamna Talbot venind pe ceea ce am dedus a fi ușa bucătăriei,cu o carafă de lapte în mână. Ea îmi zâmbi.
     -Intră,Chloe. Dă-mi voie să te prezint.