Mâini
de gheță,
făuritor
de vieți,
totuși
ucigaș,
de nopți
și distrugător
de dimineți.
Chinta
îmi cântă destinul,
omorându-mi sufletele,
însuflețindu-mi,
iar,
frigul.
Înfrigurându-mă,
tu stai,
privind în gol
de la un pol,
la altul.
Și mă încălzesc,
dar nu ca-n alte dăți,
ci singur,
cântându-mi
precum un lup
arpegiile,
arpegiile minții.
Mintea,
asuprită, îngheață
în caldura,
usturătoare,
a serii
celui de-al unsprezecelea ceas.
Și tu,
chintă,
mă asuprești iar,
mă-nfrigurezi
într-o falsă căldură,
totuși,
mă degeri
în permanență
într-un verosimil
ger.
Lasă, chintă,
lasă-mi mâinile
libere;
și sufletul
lasă-mi-l iar, sălbatic,
descătușează-l, sau,
de altfel,
mai slăbește-mi lanțurile,
chintă.
