Bat,
tablele
în ritm astral
de Mercur,
dedicate,
rupându-mi
membranele,
distorsionând timpanele.
Alunecând
într-un monoton,
gol,
mă cufund
în zile
și mă pierd
în nopți,
fără de soluție.
Somnul
nu-mi e somn,
doar stare de veghe
fără veghe;
doar o stare,
iar eu,
om,
dar doar
om.
Și-mi amintesc
când stările de veghe
aveau un scop,
somnul meu
motor vital,
zace acum
undeva
plin
de rugină
și praf.
Dă-mi permis
să dorm,
iar,
măcar un mic,
melodios,
minim,
sextet orar;
căci, acum
singurul cântec
de leagăn
mi-ar fi o orchestră
analgezică,
cântând
o compoziție chimică
mortală.
Sextet,
întoarce-te,
simt
degradarea,
înceată,
lentă;
sextet,
rogu-te,
întoarce-te la mine.
