Vise de sticlă

Capitolul I

Ora 00:00. N-am somn. Și ceva îmi spune "Culcă-te. Nu te iubește nimeni!". Totuși, prefer să cred că undeva, cineva mă iubește, m-a iubit sau mă va iubi. Știu că undeva, în lumea asta, sufletul meu pereche doarme, sau e și el treaz, gândindu-se dacă îl iubește cineva. " O să te iubesc eu, prostule. Și tu o să mă iubești. Și vom fi împreună și fericiți. Acum, mâine peste un an, peste zece, poate chiar peste douăzeci ne vom întâlni și îi vom mulțumi lui Dumnezeu că ne-a unit drumurile. ". Și care-i faza, cu iubirea? De ce o aștept? De ce mă gândesc la viitor când viitorul este rezultatul prezentului? Speranța mă ține trează până la 00:40. Dar dacă nu o să-mi întâlnesc niciodată sufletul pereche? Dacă o să mor înainte ca Dumnezeu să mi-l pună în cale? Dacă nu acum, poate în altă viață ne vom vedea, vom zâmbi, ne vom iubi. Sunt genul de persoană care speră. Care crede că moartea nu aduce sfârșitul, ci doar încheierea unui capitol dintr-o carte fără sfârșit. Cred cu tărie că după moarte o să renasc. Nu se poate sfârși, nu are cum. Dacă totul evoluează, vom evolua și noi, în alte trupuri. E deja 1 a.m. Nu știu ce e cu gândirea asta la ora asta, dar sper că am dreptate. Mereu sper că am dreptate. Ar trebui să dorm, să nu îmi mai imaginez zeci de mii de scenarii care nu se vor întâmpla. O să încerc să dorm, gândindu-mă la prezent, poate la trecut. O să încetez să mă gândesc la viitor și o să îl creez prin prezent. Uneori uit cine sunt. Uneori uit ce e viața. Uneori mă gândesc ce caut pe pământul ăsta. De ce sunt aici? De ce încă trăiesc? Cum de exist? O să las întrebările despre ce se întâmplă cu viața, de ce e așa un mister totul și o să încerc să dorm. Într-un final am adormit. Ceasul alarmă a sunat la 8:00 a.m. , iar eu m-am trezit abia la 8:30. La naiba și cu somnul ăsta. Ar fi trebuit să precizez de la început cine sunt, unde mă aflu și în ce zi suntem, dar uneori uit cine sunt, unde mă aflu. Și ce rost are în ce zi suntem? Timpul trece, mie nu-mi trece. Cine sunt eu? Eu sunt o fată. Maria, 15 ani, o fire tânără și inteligentă. O inimă făcută praf de regrete. Și unde sunt? Aici. Țara? Lumea? Planeta? Universul? Continentul? Toate astea sunt nesemnificative. Doar niște înșiruiri neînsemnate de litere, derivate de la numele celui ce a descoperit acest petic de pământ sau puse alandala, așa cum i-a plăcut omului care a condus. Și de ce toate astea? De ce atâta luptă pentru putere, pentru bani, pentru pământ? Cu ce ești mai câștigat dacă ești superior și ai totul. O să îți dorești oricum mai mult. Cu toții ne dorim mai mult, deși nu vrem să recunoaștem. Și eu îmi doresc mai mult. Dar în felul meu. Unii vor haine, bani, telefoane, cosmetice. Eu vreau iubire. Cu cât primesc mai multă cu atât vreau mai multă. Deși, să recunoaștem, cu toții vrem lucruri, bunuri materiale, bani. Nu sunt cine știe ce înțeleaptă să spun că nu îmi doresc toate astea. Îmi doresc, dar toate la timpul lor.
Am rămas la întrebarea "în ce zi suntem?" . Nu îți pot spune cu exactitate, dar tot ce îți pot spune e că e vară, iulie mai exact. Ți-aș mai povesti despre viața mea, dar nu e foarte interesantă. Un tată care mă ceartă din orice. Fiecare pas greșit este judecat de el și astfel, mi-am pierdut încrederea în mine, dar cui îi pasă. Apoi o mamă care îmi zice că nu depinde nimic de ea, că ea e neputincioasă și că totul depinde de tata. Uneori nu o înțeleg, se poartă ca o sclavă. Și apoi un frate care se bagă în viața mea personală, îndepărtează orice băiat care se poartă frumos cu mine, dar îi este rușine să meargă cu mine pe stradă, nu vrea să afle nimeni că sunt sora lui, el ascunzându-mi mie orice vorbește el cu fetele. Și astfel, cu familia asta, e clar că sunt antisocială și nu am încredere în mine. Cât am încercat să scap de problema asta, dar din comportamentul lor cu mine, e în zadar să mai încerc ceva. Dar iată, că încercând să mă autodepășesc mi-am făcut o prietenă foarte bună, cu care vorbesc și ne înțelegem bine. Mă înțelege și o înțeleg. Numele ei e Cătălina, are și ea tot 15 ani. E o fată super de treabă și știe să se împrietenească foarte bine cu oamenii. Ea are mai mulți prieteni decât mine, e logic.
Sună telefonul.
- Da?
- Fată, te-ai trezit?
- Da. De ce? S-a întâmplat ceva?
- Chillax. Nu s-a întâmplat nimic. Voiam să te întreb ceva.
- Ce?
- Vrei să ieșim undeva, în oraș cu niște prieteni de-ai mei?
- Ce fel de prieteni?
- Nu contează! O să ne distrăm. Să te aranjezi și tu puțin, să te îmbraci mai fain așa. Știi la ce mă refer.
- Pantaloni scurți, maiou cu ceva desenat pe el și o pălărie d-aia de vară, e ok?
- Stai, fată, că vin eu la tine să te pregătesc. În 10 minute ajung.
- De ce trebuie să mă pregătești? Parcă ziceai că doar ieșim, ca între prieteni.
- Vreau să fii frumoasă!
- Nu merge. Zi ce e cu misterul ăsta.
- Uite, fată. M-am cunoscut cu un tip drăguț și zice că vine cu un prieten de-al lui în oraș. Ăla suferă din dragoste și zice că i-ar prinde bine o ieșire. Și că dacă te-ar cunoaște și pe tine ar fi cu atât mai bine.
- Așa deci. Nu știu ce să zic. Știi cum face Andrei când află că vorbesc cu un tip.
- Nu o să afle. Haide, măi. Va fi drăguț, îți promit.
- Dacă zici tu. Hai la mine să mă pregătești.
- Ieeeei. Hai că vin. Vezi că intru direct, nu mai bat la ușă.
- Bine. Hai vino. Și apropo, ignoră patul nefăcut și atmosfera de dimineață din casa asta.
- Ok, a zis râzând. Pa.
Și a închis. Oare cum o să fie? Dacă o să afle Andrei și o să se bage din nou? Nu mai am starea necesară pentru asta. Nu îmi mai doresc asta. Sper să fie mai ok de data asta.
- Cioc, cioc. Ce faaaaaaci?
- Hai că ai venit repede.
- M-am grăbit și eu.
- Hai zi. Cum să mă îmbrac.
- Nu contează, poți să îți iei ce ai zis la telefon. Am venit să văd cum te aranjez la față. Am văzut că și-a scos din geantă o placă de păr, un tuș, fond de ten, pudră, corectoare.
- Vrei să mă transformi cum se transformă alea de la TV?
- Eh. Tu oricum ești frumoasă. Așa o să fii și mai frumoasă. Să vezi ce se îndrăgostește ăla de tine.
- Nici chiar așa. Nu știu dacă se va uita la mine. Probabil e unu' din-ăla popular și vrea să își bată joc.
- Taci, fată, că nici nu l-ai cunoscut, a zis pe un ton ironic.
- Mai ai mult, pot să deschid ochii?
- Ai răbdare.
După ce a terminat m-am uitat în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Încă îmi vedeam defectele, dar parcă erau calitățile mai accentuate.
- Ce zici?
- Arăt ok. Nu pot să zic că sunt frumoasă, pentru că nu sunt.
- Ba ești. Taci. Să vezi ce impresie bună o să faci.
- Mda. La ce oră ai zis că trebuie să plecăm?
- Peste 2 ore. Hai să vedem un film, ceva.
Ne-am uitat la "A walk to remember". M-a impresionat atât de mult filmul ăsta. Probabil Cătă voia să îmi dea puțină încredere în mine. Dar filmul e film și viața e viață.