Vise de sticlă

Capitolul III

Ok, deci mă duc acasă cât de repede pot. El dă să vină după mine, dar când vede cât de repede mă îndepărtez de locul ăla, renunță. Nici nu știu ce să mai cred. Habar nu am ce vrea, ce are de gând să facă. Habar nu am dacă simte ceva. Nici nu cred că s-ar îndrăgosti cineva de un asemenea dezastru. Sunt doar o tipă antisocială, scundă, care abia a reușit să își facà o prietenă. Atunci de ce m-a sărutat? Frate, am simțit atâtea după un simplu sărut, o atingere de buze. Parcă toată încrederea în mine pe care am pierdut-o de-a lungul anilor din cauza lui tata mi-o recuperasem. Aș vrea să îl văd, aș vrea să mă întorc. Dar nu mă mai întorc acum din drum. Ajung acasă și o văd pe mama.
- Unde ai fost?
- Cu Cătă pe aici. De ce?
- Aa, nimic. Eram doar curioasă.
- Nu vă ajunge că îmi controlați viața, trebuie să vă spun acum oriunde merg?
- Stai, fato. Ce te aprinzi așa? îl văd pe fratele meu venind.
- Tu, mi-ai distrus încrederea în mine. Voi mi-ați distrus încrederea în mine.
- Și totuși, după atitudinea ta, tot cred că nu ai fost doar cu Cătălina pe afară.
- Și care-i problema ta? Fac ce vreau, când vreau, unde vreau. Lasați-mă odată în pace.
Poate că nu realizam, dar aveam un fel de atac de panică. Era un fel de tristețe amestecată cu nervi, cu lacrimi și spasme și cu gândul nebun că sunt neputincioasă și că nu pot să fac nimic pentri a schimba ceva în familia asta. Mă duc în camera mea și mă închid acolo în timp ce îi aud din nou cum se ceartă. Urăsc să îi aud cum se ceartă în fiecare zi! Să o văd pe mama plângând din cauza crizelor de nervi ale lui tata. Și ea mai neputincioasă decât mine. De fapt, ea ar fi putut schimba ceva și încă poate. Dar eu m-am născut în familia asta și nu pot opri certurile.
Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. De-abia acum observ că am 4 apeluri nepreluate de la un număr. Deja presupun cine ar putea fi. Mă sună din nou. Răspund, dar nu îmi dau seama că spun un "alo" într-un fel din-ăla plâns și cu o voce tremurată. Mai pe scurt, cu o voce de plâns.
- Hei. Ești bine? Plângi?
- De ce m-ai sunat? De unde ai numărul meu?răspund cu aceeași voce plânsă și cu spasme.
- De la Cătă. Dar de ce plângi?
- Chiar îți pasă? Mă cunoști de o zi.
- Doamne, scumpo. Nici nu știi ce voce ai. Parcă nu ai mai mâncat de o săptămână sau ești o bătrână de 90 de ani.
- Nu am chef de comparații. Te rog, treci la subiect.
- Vrei să-ți spun de ce te-am sunat? Pentru că da, îmi pasă. Și săruturile alea mi-au umplut inima de atâta iubire. Mai multă decât ai simțit tu în toată viața ta.
- De unde știi că eu nu am simțit iubirea? De unde știi că eu nu am simțit la fel după săruturile alea?
- Nu eram sigur de asta. Dar motivul pentru care plângi sper că nu e acela că ți-am spus că nu vreau să țin la tine, nu?
- Ah, mulțumesc că mi-ai amintit. Acum o să plâng mai mult. Acum, scuză-mă, dar trebuie să umplu niște perne de lacrimi, așa că spune repede ce ai de spus.
- De ce ești așa rece? Scuze că ți-am spus asta, dar abia acum realizez că după ce te-am întâlnit nu mai pot să stau departe de tine.
- Ai terminat? Pot să închid?
- NU. Tu stai aici la telefon cu mine până adormi. Și dacă închizi îți promit că o să te sun în continuu până te fac să răspunzi.
- Și dacă îmi închid telefonul?
- Îți jur că fac rost de adresa ta și vin la tine.
- Mai bine nu ai face asta.
- Atunci stai la telefon cu mine și calmează-te. Mai spune-mi despre familia ta, a zis încercând să schimbe subiectul.
- Nu vrei să știi mai mult decât ți-am spus.
- Ba chiar vreau.
- Păi, ce aș putea să îți spun? Doi părinți care se ceartă zilnic. Un tată care mi-a distrus încrederea în mine și un frate care mi-a distrus fiecare încercare de a avea o relație.
- Serios? Chiar atât de rău e? Nu ai încercat deloc să vezi partea bună?
- Cum mi s-a epuizat toată încrederea în mine, presupun că văd mereu partea rea.
- Sper că nu o să-i spui fratelui tău de mine. De fapt, chiar aș putea vorbi cu el. Îmi spui numele lui?
- Andrei, e clasa a XII-a B. Nu știu dacă îl știi.
- De fapt, aș putea să îți dau o veste bună.
- Ce?
- Am un prieten care îi este cel mai bun prieten și cred că l-ar putea convinge că sunt un băiat bun și bla bla. Și dacă nu merge, tot nu-mi pasă. O să mă prefac că te-am lăsat și o să mă întâlnesc cu tine.
- Stai puțin. Acum e ca și cum m-ai forța să te accept și să fiu cu tine. M-ai întrebat măcar dacă te plac.
- Of, scumpo. Te simt.
- Nu mă lua pe mine cu "scumpo". Am destule pe cap și nu mai am nevoie de mustrarea proastă a fratelui meu.
- Calmează-te, te rog!
- Scuze. Se pare că nu stau prea bine cu nervii.
- Deci, spune-mi. Ce simți?
- Ce simt eu? Nu mai contează. Spune tu, pentru că tu ai spus că "mă simți".
- Știi ce văd eu prin ochii tăi căprui-deschis? Aa, da, asta e culoarea ochilor tăi, căprui spre verde, căprui-deschis mai precis.
- De unde știi? l-am întrerupt.
- Te-am studiat foarte atent, iubire. Și nu pot să-mi scot imaginea ta din minte.
- Nu mă lua pe mine cu "iubire".
- Cum aș putea să-i spun viitoarei mele iubite?
- De ce ești așa sigur de asta?
- Te simt.
- O, mai termină cu "te simt". Ultima dată când ne-am văzut ai zis că nu vrei să ții la mine, iar acum spui că voi fi viitoarea ta iubită. Ce urmărești de fapt? Să mă treci de la o stare la alta? Nu-ți merge, să știi.
- Ce-mi place că ții atât la orgoliu și nu te lași ușor. E o adevărată provocare să te cuceresc.
- Acum sunt un trofeu sau ce?
- Dacă prin trofeu vrei să spui fata care mi-a trezit cele mai intense sentimente de până acum, atunci da.
- Ești așa un nesimțit.
- Orgolioasă.
- Boule!
- Vaco!
- Termină! Nu-ți permiți să mă jignești.
- De fapt, nu te-am jignit. Tu ai zis că sunt bou, iar eu ți-am zis sufletul pereche al boului: vaca. Ceea ce înseamnă că ești sufletul meu pereche.
- Aha. Du-te dracu'.
- Cineva e nervoasă. Și orgolioasă.
- Nu vrei să-ți amintesc că vorbesc acum cu tine la telefon doar ca să nu mă disperi cu apeluri.
- Ai dreptate, sunt disperat.
- Exact.
- După tine.
- Știu că astea sunt replicile tale de agățat. Și mi se par cam expirate.
- Poți renunța la orgoliu măcar pentru un minut? Și să spui tot ce simți, apoi poți să continui cu orgoliul tău prostesc.
- Nu.
- Te rog.
- Oare dacă mă prefac că adorm o să mă lași în pace?
- Acum că ai spus-o cu voce tare, nu.
- Fir-ar să fie.
- Hai, iubire, renunță la orgoliu.
- Dacă fac asta mă lași în pace?
- Renunți la orgoliu și spui tot ce simți, apoi poți închide și nu te mai deranjez. Vreau să dorm fericit.
- Ok. Ești un mare nesimțit. Cam atât. Acum pot închide?
- Eu sunt serios.
- Eu nu.
- Haide. Te rog. Încep să țin la tine și vreau să fiu sigur dacă ții și tu la mine. Fă-mă fericit cum nu am mai fost până acum.
- Și eu încep să țin la tine, boule. Nu pot să spun exact pentru că nu te cunosc de mult timp, dar îmi place de tine. Ești exact cum aș vrea să fie idealul, băiatul perfect, știi? Ești așa de chipeș și nu știu cum unuia ca tine îi place de un dezastru ca mine. Sunt un dezastru, da. Nu pot să-mi controlez sentimente. Te plac. Și mi-e teamă că dacă o să te pierd iar o să plâng, iar o să pierd nopți scriind rânduri despre ce mă doare. Încep să înțeleg sacrificiile pe care le fac unii pentru iubire. Au fost de ajuns câteva săruturi ca să îmi dau seama că tu ești idealul. Asta e tot ce simt, fraiere. Acum pot să închid?
- Ai grijă de tine,proasto. Te sărut. Ne vedem mâine, să mă visezi. Nici nu știi cât de fericit m-ai făcut. Și nu, nu ești un dezastru. Ești atât de frumoasă încât nici nu îți imaginezi. Și ai un suflet prea frumos, dar puțin cam rece pentru vârsta ta, nu crezi? Nu-i nimic, o să ți-l încălzesc eu. Îți promit. Noapte bună, iubire!
- Nu mă lua cu "iubire" de acum. Să vedem cum te comporți și mâine, fraiere. Somn ușor și vise pufoase. Te pup.
- Și eu.