Vise de sticlă

Capitolul II

După ce m-am aranjat. De fapt m-a aranjat Cătă, mi-a întins părul cu placa și mi-a trasat o linie fină de tuș, plus că mi-a ascuns cearcănele și imperfecțiunile, și după ce s-a terminat filmul am mers în oraș. Am așteptat în jur de 10 minute.
- Ce fac de nu mai vin? am întrebat cu o dezamăgire în voce
- Stai chill că vin acum. Îl sun eu pe Sorin.
Am ascultat ce a zis Cătă la telefon și a sunat cam așa "Alo, da. Da. Haide, că suntem aici. E nerăbdătoare, da. Da, normal. Sper că e pregătit, nu? Bine, bine. Lasă că mai discutăm aici, mai aveți mult. Acum ați plecat? Bine, te pup. Pa."
- Ce a fost asta?
- Ce?
- Cum adică "pregătit"? Pui ceva la cale?
- Adică dacă s-a pregătit. Nu mai fi paranoică.
- Of, bine. Scuze.
- N-ai motive să-ți ceri scuze, fată. Zâmbește, hai. Uite-i că vin.
I-am văzut venind. Doi tipi șateni, înalți. Sorin s-a îndreptat către Cătălina și a îmbrățișat-o, iar celălalt tip a venit către mine și mi-a strâns mâna. Această strângere m-a cutremurat atât de mult încât simțeam cum îmi vibrează sângele în vene. Îmi auzeam bătăile inimii care o luaseră razna deja la descoperirea unor ochi căprui.
- Bogdan.
- Maria, am zis zâmbind .
Mă privea așa de drăguț. Parcă avea ceva în privire, ceva ce-mi dădea energie. Nu puteam să-mi explic ceea ce simțeam. Nu am mai simțit demult ceva atât de puternic. Deși un copil, mi-am dat seama ce sentiment e. Și nu vreau să îl recunosc încă.
- Și, am auzit că, știi tu, ești singură.
- Așa este. Fratele meu e o pacoste.
- Povestește-mi despre tine, despre familia ta.
- Ce aș putea să îți povestesc despre mine? Mă străduiesc din răsputeri să învăț la școală, am terminat anul cu media 10,00. Și totuși, tot am defecte. Tatăl meu mă ceartă, mama e influențată de el, iar fratelui mei îi place să creadă că îmi controlează viața.
- Ești foarte frumoasă, și inteligentă.
- Îmi spui asta doar ca să mă simt bine. Dacă nu ar fi fost afurisitul ăsta de tuș și fond de ten ai fi zis că sunt nasoală.
- Ești așa nesigură pe tine. Ești așa obișnuită cu trăsăturile tale încât nici nu știi ce frumoasă ești în ochii unui străin. Dacă ai știi câți tipi din grupul meu au vrut să te abordeze. Dar nu au avut ocazia, au văzut ce orgoliu ai și au renunțat. Au crezut că ești prea complicată ca să te înțeleagă, iar ei își doresc d-astea simple.
- Tu nu vrei simple?
- Eu vreau ce îmi inspiră atracție. Atât fizică, cât și sufletească.
- Și pun pariu că nu îți inspir atracție.
- Pe cât vrei să pui pariu? Te joci cu mine. Îmi place.
- Of.
- Ce e? Ce nu fac bine?
- Băi, copiii, ce faceți mă? Hai, veniți cu noi sau ce? Dacă vreți să rămâneți singuri aici, să spuneți. Dar vă sugerez mai mult un loc mai retras, care să nu fie public. Uite, de exemplu în casa aia părăsită. Aveți și unde vă lăsa hainele.
- Go fuck yourself.
- Chiar vrei să vezi asta?
- Ce-ai băut, frate? Credeam că ești normal.
- Cătă, vino aici, să le arătăm ăstora cum trebuie să se procedeze.
Și a luat-o pe Cătă de mijloc, a sărutat-o. Apoi a început din ce în ce mai doritor. I-a luat degetele lui între degetele ei și cu cealaltă mână a coborât mai jos. Tipii ăștia păreau că sunt împreună.
Eu și Bogdan ne uitam nesiguri unul la altul.
- Acum gata, sunteți împreună? a întrebat Bogdan.
- Posibil.
Cei doi au mers în parc, iar noi după ei. Ei s-au băgat într-o încăpere, cu niște pereți *habar nu am ce e aia* și ne-au lăsat singuri.
Stăteam amândoi pe o băncuță tip leagăn și priveam în jos.
- Maria, a zis atrăgându-mi atenția, te plac.
Cuvintele astea au sunat atât de drăguț și dulce încât inima mea o luase razna, sângele parcă îmi țâșnea, îmi tremurau până și picioarele, stomacul exploda de flururi. Corpul îmi luase razna, de parcă eram fumată și drogată. Probabil ăsta e un alt tip de drog. Nu am rostit nimic. Mă uitam cu o privire de fericire maximă la el, iar el zâmbea.
- Te plac! Of, cât te plac, a zis din nou.
Și-a apropiat subtil mâna de a mea și doar atingând-o m-a făcut din nou să vibrez. Oare visez? E prea frumos să fie adevărat. În momentul ăla nu mai gândeam deloc rațional. Îmi venea decât să îl îmbrățișez, să îl simt. Îl vreau.
- De ce nu spui nimic? Să știi că simt câtă dorință ai. Și eu te vreau. De parcă mi-a citit gândurile.
L-am luat în brațe, nu am ezitat. Îmi doream atât de mult să îi simt corpul. Îi simțeam inima cum bate. Sau era a mea care bătea neobișnuit de tare?
- Te-ai emoționat atât. Îți simt inima. Spune-mi ce simți. Te rog.
- Nu-ți pot exprima în cuvinte, am reușit să spun.
S-a uitat preț de câteva secunde la mine dându-mi seama ce urmărea să facă. Nu m-am opus, și am acceptat. Buzele lui peste buzele mele. Simțeam atâtea. Of, ce trăsături frumoase are. Ce ochi, ce chip. Cum de se uită la mine? S-a hrănit câteva minute bune cu sărutările mele. Simțeam că visez. Nu voiam să mă opresc.
După ce s-a oprit mi-a zis cu dezamăgire în glas:
- Sper că nu te-ai îndrăgostit de mine.
- Ce? Faci toate astea și îmi spui să nu mă îndrăgostesc de tine?
- E spre binele tău. Nu vreau să suferi.
- Asta ce a fost?
- O dorință arzătoare. Aveam nevoie de asta, dar nu vreau să te fac să suferi. Să fiu sincer, am simțit ceva. Și aș mai avea nevoie, dar încep să țin la tine și e ...
- Asta e problema? Că începi să ții la mine? Că o să-ți faci de râs imaginea dacă umblii cu una ca mine? De ce m-ai mai chemat? Nu te înțeleg. Scuze, dar mai bine plec.
- Nu. Stai , te rog!
- Scuze.