Motive

Capitolul 2

                                                                                        VERONA

Minte goală. Atât. Atât s-a putut să am în momentul în care l-am întâlnit pe Alec Savage. Și bineînțeles că la ce mă pricep eu cel mai bine este să mă fac de râs, așa cum am făcut când am fost prinsă umblând ceva mai mult prin lucrurile sale, ca mai apoi să mă cațăr pe biroul său și să stau înlemnită minute bune în timp ce mi se cereau explicații. Excelent. O primă impresie excelentă și o situație demnă de memorat. Într-un cuvânt, m-am făcut de rahat.

Îmi îngrop fața în palme și bat nervoasă din picioare ca un copil mic și răsfățat. Nu mi-am imaginat că așa va decurge ziua de azi. Chiar o începusem bine. Mă aflu în camera mea de mai bine de 30 de minute, cameră în care m-am teleportat ca arsă imediat ce am fugit mâncând pământul din dormitorul acela blestemat. Sunt atât de ghinionistă, fir-ar! Încă respir greu, și nu pentru că am alergat până aici, ci pentru că încă îl simt aproape lipit de fața mea. Mi-a răsuflat în față secunde bune, ațintindu-mă cu privirea aia fermecătoare de băiat de bani gata. Nici măcar nu-mi amintesc ce a mai spus după, sau dacă a mai spus ceva. Tot ce-mi amintesc este că e un bărbat al naibii de fermecător care îmi provoacă palpitații numai la imaginea cu el respirându-mi în față. Cred că sunt nebună. Îmi iau perna preferată în brațe și-mi trântesc chipul în ea, ofticată. Puteam să las o impresie mult mai bună de atât, dacă nu eram prinsă cotrobăindu-i prin lucruri. În orice caz, nu trebuia să mă anunțe și pe mine cineva că fiul cel misterios a sosit? Probabil că trebuia, dar nimănui nu-i pasă. Aud o bătaie ușoară în ușă, dar ezit să mă ridic și să o deschid. Dacă a pus o vorbă rea despre mine? Poate credea că-i fur din lucruri! Nu vreau să-i fac probleme tatei...

Ciocănitul devine mai accentuat așa că mă decid să deschid în cele din urmă, mai mult târându-mi picioarele spre ușă. Doar o între-deschid puțin ca să văd persoana de dincolo. Linda stă cu brațele încrucișate în fața mea, mustrându-mă cu privirea. Am dat de belea! Împinge ușa cu o mână ca să o deschidă cât mai larg, apoi oftează clătinând din cap.

– Ce faci în cameră în mijlocul zilei, Verona? Te caut de ceva timp, adaugă schimbându-și poziția de pe un picior pe celălalt.

Mă ascund de necaz, dar necazul e după mine.

– Am venit după ceva, adaug mai mult pentru mine.

Oare a auzit ceva despre ce s-a întâmplat? Linda mă apucă dintr-o dată de unul din brațe și mă trage afară din cameră, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul și să stau cât mai dreaptă în fața ei.

– Lasă joaca și mișcă-te la treabă! Fiul familiei a sosit și din câte știu, ți s-a spus să i se pregătească baia. Ai face bine să nu faci pe nimeni să aștepte după tine, Verona! îmi dă drumul la braț, se întoarce și pleacă fără să mai spună nimic.

Tot ce-mi bucură urechile este faptul că nu a pomenit nimic altceva decât de treaba pe care o am de făcut. Ori nimeni nu știe de incident, ori nu e momentul potrivit să mă mustreze pentru asta. Trag aer în piept și pornesc hotărâtă spre dormitorul cu pricina pentru a-i pregăti baia bărbatului cu care sper să nu mai dau ochii prea curând. Mă uit stânga-dreapta când ajung pe holul lung de la etaj și mă opresc în fața ușii înainte de a mai face vreo mișcare. Tot ce îmi doresc este să nu fie în dormitor în acest moment. Vreau să-mi fac treaba în liniște și apoi să dispar cât mai rapid din acest perimetru. Îmi fac curaj și bat ușor în ușă, aștept câteva secunde, și când observ că nu se aude niciun răspuns, deschid ușor ușa aruncând o privire în interior. Nimeni.