Proscrisul

1

Felinarul de la capătul străzii nu oferea suficientă lumină pentru a-i lumina calea până acasă, așa că se folosi de lumina telefonului. Astăzi traversase zidul. Un fior venit din umbra evenimentelor de astăzi o acapară și o făcu să tremure.

Un clinchet răsună în spatele ei, și o făcu să tresară. Se întoarse imediat, însă degeaba. Nici o umbră. Nimic. Nici un sunet care să demaște prezența cuiva.

Nu prea putea da vina pe animale. În cartierul lor nu existau animale ale străzii, ori sălbatice.

Nu în interiorul zidului. Pufni și merse mai departe. Ura viața asta, de șoarece de laborator. Se simțea ca în acele filme SF, unde cei privilegiați trăiesc în bule, departe de scursura societății, neatinși de boli sau virusuri. Imuni.

Diferența dintre acele filme era că ei nu trăiau în bule, ci în interiorul conturului unui zid, ce îi ținea în siguranță față de proscriși. De foștii criminali, violatori, bande conduse de drogați, departe de femeile răpite și violate la ordinea zilei.

Continuă să meargă. Mai avea puțin până acasă, unde avea să facă o baie lungă, și să continue să scrie și restul proiectului.

Era obosită, transpirată, și plină de praf. Dar mai mult decât mulțumită de datele pe care le strânsese astăzi.

Traversând o curte mică, duse din reflex mâna la colierul de la gât, de care atârna o cruciuliță din argint, și în interiorul căreia stătea bine ascuns un microcard cu o memorie de câțiva GB.

Un alt trosnet, și ea tresări din nou. Privi peste umăr, dar nimic nu se văzu. Își îngustă privirea, încercând să surprindă vreo mișcare, orice, care să dea de gol prezența cuiva.

Nimic, nici de data asta. Dar cum paza bună trece primejdia rea, decise să grăbească pasul. Iar într-un final, când, ca de fiecare dată reuși să se strecoare pe lângă paznici, intră în cameră prin pasajul secret și își făcu o baie lungă, fierbinte, lăsând apa să înlăture fiecare firicel din adrenalina care o ținuse în viață astăzi.

Pe când lăsa apa să îi mângâie pielea până deasupra sânilor, lăsă și gândurile să îi revină. Și senzația că este urmărită nu îi dădea deloc pace. Era acolo, ca un gol în stomac, tot timpul. Nu odată se trezise în plină noapte transpirată, cu senzația că cineva stătea chiar lângă patul ei. Evident, niciodată nu prinsese pe nimeni. Dar cineva o supraveghea. Și-ar fi pariat întreaga casă pe asta.

Cu toate astea, continuă să se poarte de parcă nimic bizar nu se întâmpla. Și așa continuă să facă și următoarele zile. Mergea zilnic la școală, se întorcea acasă, și deseori traversa zidul în miez de noapte printr-o ascunzătoare secretă, găsită în una din zilele în care cearta cu tatăl ei devenise prea apăsătoare. Plecase atunci la plimbare, în plină noapte, știind că este în perfectă siguranță. Și de fapt, nici nu prea îi păsase de asta.

Starea de nervi din acele momente nu făcea decât să îi crească ambiția și să îi sporească încăpățânarea. Nu de puține ori i se spusese că este încăpățânată. La naiba, chiar și ea știa asta. Și de nu o făcea conștiința, ochii ar fi făcut-o de fiecare dată când se privea în oglindă.

Nu o dată tatăl ei îi reproșase această caracteristică ce o avea în comun cu mama sa. Dar cum să nu fi încăpățânată când tatăl tău te ține și acum, la aproape douăzeci și doi de ani ca pe un bibelou? Avea nevoie să iasă din Heaven, comunitatea în care locuia din clipa în care se născuse. Și o ura. Cu vârf și îndesat. Ce fel de oameni ar fi botezat o comunitate în felul ăla dacă nu niște snobi? Câtă răutate poți avea în tine să faci acest lucru când de partea cealaltă a zidului trăia pătura săracă, femei ce primeau bani să își hrănească odraslele doar după ce lucrau douăzeci de ore pe zi pentru locuitorii din Heaven?