Luna la asfințitul soarelui

Cartea neagra.

Nu eram satisfăcută complet de aceasta schimbare, dar l-am acceptat din nou pe Derek în viata mea. Nu îl puteam refuza, nu după cate am trăit împreună. L-am cunoscut în perioada când puterile noastre luau naștere, sau mai bine spus, ieșeau la lumina. Nici în aceste momente nu eram sigura dacă noi suntem împreună din cauza sentimentelor sau din cauza vieții ce o infruntam. Am oftat, privind peisajele din jur. Era frumos, Anglia chiar avea lucruri frumoase.
-La ce te gandesti?
Vocea răsună puternic în mașină, acoperind muzica veche din fundal.
-Poftim?
-Ai oftat. La ce te gandeai?
-La nimic.
-Nu ma minți.
-Nu mint. Probabil am oftat căci îmi lipsește Augustus. Ma gândesc cum ar fi sa fie aici, lângă mine.
-E prea mare pericolul pentru el. Un om nu poate sta în preajma noastră.
-Si noi suntem oameni.
-Am fost. Acum nu mai suntem normali.
-Ce urat suna asta.
-E adevărul.
-In cat timp ajungem?
-Cam într-o ora.
Am închis ochii, lasandu-l pe Derek sa se concentreze la drum. Ma gândeam la viata mea alături de fratele meu înainte de toate astea. Eram apropiați, facem multe împreună. Acum, abia stăteam uneori de vorba. M-am îndepărtat pentru a-l proteja de mine, căci îmi era teama de ce ii puteam face. Mi-am dat seama ca suferea, dar era mai bine pentru amândoi.
-Am ajuns.
Mi-am deschis ochii, lovindu-mi privirea de o clădire înaltă, veche și impunătoare. Era superba, ca și un castel.
Derek ma lua de mana în timp ce ne îndreptăm spre intrare, mangaindu-ma ușor pentru a ma liniști.
Am intrat cu curaj înăuntru, stand în urma lui Derek.
-Ma scuzați, unde este secțiunea de istorie?
Derek se adresa bibliotecarei, în timp ce erau cuprinsa de frumusețea interioara ce decora clădirea. Desenele și semnele de pe pereți păreau vechi, ca și cum datau din aceeași perioada cu clădirea. Probabil și asa era.
-Urmeaza-ma.
M-am luat după Derek, urcând la etaj, trecând pe lângă miile de rafturi ce susțineau cărțile. La cum arata, probabil biblioteca adăpost milioane de cărți scrise din primele secole pana astăzi.
Secțiunea de istorie se afla în capătul etajului, într-o zona mai puțin aglomerata. Am început sa cautam asa zisa carte a secretelor, sperând ca munca noastră sa nu fie degeaba.
Erau mai bine de doua ore de când cautam, și începusem sa-mi pierd răbdarea când ceva mi-a atras atenția. Când am scos o carte de pe raft, am observat o alta carte în spatele acesteia, ascunsa de ochii lumii. Am luat-o, privind învelișul de piele ce o proteja. Pe prima pagina, cu litere ebraice, scria "Doar aleșilor le este dat sa vadă adevărul vietii." Derek citii și el, începând sa răsfoiască cu atenție paginile. Când am pus pana peste a lui, în încercarea de a-l oprii, paginile parca au prins viata, scrisul schimbându-și forma. Uimit, Derek lasă cartea jos, privind spre mine. O limba veche începu sa prindă forma sub ochii noștri. M-am aplecat, privind rândurile. "Secretele distrug oamenii, iar puterea ce se ascunde în întuneric va distruge toată menirea."
-Ce înseamnă asta?
-Poate se refera la nucleu. Vezi ce mai scrie.
-"Lumea se ghidează după repere. Ce se va întâmpla oare dacă aceste repere vor fi schimbate intre ele?"
-Ce poate însemna asta?
-Repere... Sunt multe repere după care ne ghidam. Trebuie sa ne dam seama la care se refera exact.
-Sa-i sunam pe ceilalți.
-Nu aici. Mai bine luam cartea și o analizam acasa.
Derek lua cartea în mâini, inchizand-o.
Am ieșit afara și l-am lăsat pe el sa vorbească cu femeia din spatele biroului de la intrare. Aerul rece și umed de afara îmi liniștea simțurile, dar ceva tot mi se părea ciudat. Simțeam ceva, ceva supranatural în jurul meu. Era ca și cum o forță nevăzută starea lângă mine și ma admira. Era ca și cum puterile mele se încărcau, ca și un telefon conectat la încărcător.
-Ești gata de plecare?
-Shht.
L-am ignorat pe Derek ce pășea lângă mine cu cartea în mana, închizând ochii și încercând sa simt ce se întâmplă. Mi-am deconectat mintea de lumea normala, intrând în lumea spiritelor. Prin întuneric, o lumina violet trecut în viteza pe lângă mine, dispărând în neștire. Am privit în urma ei, iar apoi ca și cum a fost ricosata de ceva, reapăru și ma lovi direct în piept. Imaginea unei forme începu sa se formeze în mintea mea, ca și cum acea lumina dorea sa-mi arate ceva. Forma arata ca o umbra care încerca să mă lovească. De fiecare când se misca, spre mine, eu ma feream.
"Fugi!"
Un strigat îmi acapara mintea, facandu-ma sa tresar de uimire.
"Poftim?"
"Vine după voi. Vrea cei al lor."
"Ce anume?"
Vocea dispăru, lasandu-ma cu întrebarea cheie.
Am deschis ochii, iar primul lucru ce l-am zărit a fost Derek ce ma privea ingrijorat.
-Trebuie sa plecam de aici. Vine după noi?
-Poftim?
-Iti explic în masina.
Ca și cum nu era totul de ajuns, Derek s-a cutremurat,privind spre stânga.
-Vine ceva spre noi. Ceva negru.
Am fugit spre mașină, deschizând panicata portiera.
Derek putea simți spiritele, și știam ca "ceva negru" însemna probleme grave.
Mi-am cautat stângace telefonul prin buzunare, dorind cu disperare sa-l apelez pe Jo. Trebuia sa aflam urgent ce se întâmplă. Panica creștea în mine când îl priveam pe Derek ce stătea încruntat, mâinile lui strângând cu putere volanul mașinii ce parca zbura pe autostrada.
Am înghițit în sec așteptând ca Joseph sa răspundă mai repede.
-Hei Eli. Ce faci?
-Nu avem timp de vorbărie. Sunt cu Derek în mașină și ceva ne urmărește, ceva negru.
-Ce s-a întâmplat?
-Eram în fata bibliotecii când Derek a simțit ca vine și acum ne urmărește.
Joseph statu pe gânduri, neștiind ce sa spună.
-Derek ce spune despre asta? A mai simțit ceva in afara de atat?
I-am transmis vorbele lui Jo, punând telefonul lângă noi și asteptand răspunsul lui.
-Nu. Am simțit ca vine ceva necurat spre noi. Este ceva puternic, dar simt ca nu pe noi ne vrea.
-Adica?
-A încercat sa-mi transmită un mesaj, ca și cum ar vrea sa încetinesc sau sa ma opresc ca sa-si ia ce i se cuvine și apoi ne va lăsa în pace.
-Ce i se cuvine? Ce naiba e asta?
-Cartea, Joseph! Vrea cartea.
-La naiba! Atunci nu o putem lasă să o ia. Cu siguranță nu are gânduri bune cu ea.
Am înghețat, privind coperta cărții ce-mi stătea pe genunchi. "Cartea neagra", cum spunea și titlul frumos așezat pe învelișul din piele, ascundea salvarea omenirii. Nu puteam lasă să i se întâmple ceva.
-Deschide cartea la pagina 170! Mikaela tipa în telefon, ca și cum viata noastră depindea de asta. Defapt chiar asa era.
Am început sa tremur și mai tare căutând pagina 170.
-"Nu exista scăpare pentru cei ce nu cred. Multi se tem, multi clachează. Iar cei ce reușesc urmează puterea. Simțurile sunt inundate, violetul cuprinde cerul, iar negrul pământul. Voi alegeți pe cine urmati."
-O ghicitoare. Mai bine de atat nici ca se poate.
Derek era și mai nervos acum, trecând în viteza pe lângă mașinile ce-i ieseau în cale.
-Violet. Asta este! În fata bibliotecii am avut un fel de viziune. O lumina puternica și violet se izbi de corpul meu, ca și cum mi-a încărcat puterea.
Am închis ochii, concentrandu-ma la acel moment. Din nou mintea mea era întunecată. De data aceasta ma temeam, căci simțeam ceva rău acolo. Nu mai era nicio lumina acolo, nimic. Doar eu și întunericul. Încercăm sa ma liniștesc, dar îmi era teama. De mica am fost speriata de întuneric.
Dintr-odata întunericul a dispărut, fiind înlocuit de lumina, ca și cum cineva aprinsese un bec. Ma aflam în camera mea, acasă la părinții mei. Nu-mi venea sa cred. Nu am mai fost acolo de când părinții mei au murit. Totul era la fel, nimic nu a fost atins în tot acest timp. Am pasit sfioasa, admirând pozele de pe peretele din fata mea. Toată copilăria mea era expusa în fata mea. Eu cu părinții mei, cu fratele meu, cu prietenii mei din copilărie, cu bunica, cu Joseph. Totul era atât de frumos pe atunci, când eram normala.
Un raset cristalin se auzii în drepta mea, și privind, mi-am zărit mama. Starea acolo, privindu-ma zâmbind.
-Oh, Elisa mea. Ce mare te-ai făcut.
Încerca să mă îmbrățișeze, trecând prin mine și lasandu-mi o adiere rece pe piele.
Am suspinat, privind cu regret.
-Nu este nimic. Am uitat ca nu va pot atinge.
-Noi?
-Da. Tu și Augustus. Va păzesc zilnic, dorindu-mi sa fiu lângă voi sa va ajut.
Am suspinat, neștiind ce sa spun.
-Dar asta înseamnă că ești lângă noi. Ne păzești, iar asta este cel mai important.
Mama îmi zâmbi călduros, privindu-ma cu o sclipire în ochii.
-Sunt atât de mandra de tine, draga mea. Ceea ce încerci sa faci este de admirat. Știu ca vei reuși, căci lumea depinde de voi. Sper doar ca ei sa nu va opreasca.
-Ei? Cine sunt ei?
-Sunt fiinte...
-Elisa? Iubito te rog revinoti!
Numele meu răsună în liniștea lăsată intre mine și mama, iar imaginea ei dispăru, lasandu-ma din nou în întuneric. Mi-am deschis ochii, simtindu-mi corpul zguduit în toate părțile.
-Derek? Ce naiba faci?
-M-am panicat. Stam aici de 15 minute și nu ai mai spus nimic.
-Aici?
-Unde m-ai adus tu.
-Poftim? Dar eu am fost cu mama în acest timp.
-Ca naiba vorbești acolo? Nu-ti amintești ca-mi spuneai pe unde sa o iau ca sa scăpăm? Priveai înainte și îmi spuneai prompt "stânga, înainte, dreapta". Erai ca un GPS.
-Nu pot sa cred. Și acum unde suntem?
-Habar nu am, dar am capăt de acel ceva.
-Serios? Atunci cred ca e bine.
Am privit în jur. Eram lângă un lac, înconjurat de copacii înalții. Am coborât din mașină, mergând spre lac. Era o linie mormântul în jur, dar și asa simțeam putere magica. Totul era înconjurat de acea putere. Pe suprafața lacului începu sa se formeze o umbla, căpătând forme omenești. Derek aparu în spatele meu, luandu-ma în brate protector.
-Ce naiba e asta?
-Nu știu, dar o sa aflam.
Umbra devenea o femeie. O doamna înaltă, cu trăsături mature, dar frumoase.
-Elisa, Derek, ma bucur ca a-ți ajuns cu bine.
Am paralizat la auzul numelor noastre. Nu știam cine este, dar era clar ca ea ne cunoștea pe noi. L-am simțit pe Derek încordat în spatele meu, ca și un soldat.
-Iubito, este regina. Ea este regina vrăjitoarelor.