Stateam pe treptele din fata liceului; ploaia ma udase pana la piele, dar nu-mi pasa. Ingenuncheata pe scari, plangeam amarnic, strigand, incapabila sa respir normal, incapabila sa admit ca ea nu mai era.
Nu voiam sa imi iau adio! Nu , nu, nu , nu voiam!
-De ce Anna?! Am strigat, stiind ca eram doar eu in singuratatea unei nopti ploioase; cerul parca plangea impreuna cu mine moartea prietenei mele, care mi-a fost mai mult decat o sora.
Am iubit-o ca pe propria-mi fiinta. Aveam o legatura indestructibila, pe care doar moartea a putut-o rupe.
Am ramas pe trepte, cu parul si hainele lipite de piele, cu inghiile zgariind marmura, tremurand si scancind.
Refuzam sa plec din acel loc, din ultimul loc in care o vazusem pe Anna, unde cazuse aparent vara niciun motiv.
Cu nici doua ore in urma, doctorii incercau sa o resusciteze. Zadarnic. Cauza decesului: atac de cord.
La 16 ani? Nu, nu se poate! Nu se poate!
Si totusi, Anna zacea in acel moment pe un pat alb la morga, vanata, rece, moarta...
Plansesem in continuu, iar imaginea ultimului zambet al Annei nu voia sa imi paraseasca mintea, nu voia sa ma lase sa ma opresc din bocit, bantuindu-ma fara incetare.
Am auzit pasi in spatele meu, fiind orobabil vreun trecator care venise sa ma ajute. Nu l-am bagat in seama, nu voiam sa plec de acolo.
Individul se aseza langa mine pe scari, purtand o pereche de pantaloni negrii, conversi, si un hanorac alb a carui gluga ii acoperea chipul.
Imi arunca o privire si spuse:
-Stii, e periculos sa stai afara acum...
Mi-am tras nasul si mi-am dat parul dupa ureche.
-Singurul lucru la care ma expun e sa fac o pneumonie zdravana, I-am raspuns sarcastica.
Isi baga mainile in buzunarele hanoracului si batu din picior de cateva ori.
-Esti tu asa sigura?
Am ridicat din umeri.
-Nu-mi pasa. Nu imi mai pasa. Daca ai scoate un cutit si m-ai injunghea, tot nu mi-ar pasa. De fapt, poate ca mi-ai face un serviciu si m-ai scapa de lumsa asta, ca sa pot fi cu Anna...
-Anna? Intreb confuz.
-Prietena mea, a murit astazi de atac de cord.
-Oow...si de ce stai aici? Nu ai o casa? Parinti?
-Ce iti pasa?
-Poate imi pasa. Tie ce iti pasa daca imi pasa?
-Mama mea a fost impuscata cand eram copil, am spus eu in final, oftand, sperand sa se termine toata acea discutie curand. Era alcolica si a vrut sa ma omoare intr-o seara. Tata a injungheat-o si a incercat sa fuga cu mine, dar atunci ea l-a impuscat. Pana sa imi faca ceva, politia a dat buzna in casa si au executat-o pe mama, fiindca nu voia sa se predea... Asa am ajuns in custodia matusii mele, Netty. Ea e grozava, dar...nu ma pot intoarce acasa.
-De ce nu?
-Nu pot, pur si simplu! Acum vrei, te rog, sa ma lasi in pace? Chiar nu...
Pana saapuc sa termin ce aveam de zis, tipul ma prinse cu bratul de gat si imi astupa gura cu palma. Un cutit argintiu imi sclipi pe dinaintea ochilor la urmatorul fulger.
-Ti-am spus ca nu ete sigur...Ti-am dat icazia sa pleci si iti mai dau o sansa. Inca mai vrei sa ramai aici? Ma intreba, soptindu-mi in ureche, vocea lui confundandu-se cu aunetul picurilor de apa ce loveau pamantul.
Am dat din cap negand, prinzandu-ma de bratul lui care ma strangea tot mai tare.
Am mormait ceva, dar nu se intelese nimic, cu degetele lui apasand pe buzele mele.
-Asa credeam si eu. Ai exact zece secunde sa fugi acasa, din momentul in care iti dau drumul. Cand cele 10secunse s-au acurs, o sa vin dupa tine, iar cand te voi prinde, iti vei dori cu adevarat sa fii cu Anna a ta... clar pana aici? Ma intreba atingandu-si buzele de varful nasului meu.
Am scuturat rapid din cap, inghitind in sec si l-am vazut zambind.
-Bun.
In secunda urmatoare, imi dadu drumul, iar eu am sarit ca arsa, alunecand pe strazile ude. Am alergat ca o nebuna, fara sa privesc inapoi, mumarand secundele.
Trei...doi...unu...atunci am inceput sa ii aud pasii pleoscaind in spatele meu, tot mai aproape.
Scancind, am incercat sa maresc viteza, mai aveam doar cativa metrii! Vedeam casa matusii chiar dupa colt, sub felinar...haide! Te rog, te rog, te rog!
Aproape am cazut pe poteca din fata casei, dar m-am ridicat si am dat buNa oe usa, rezemandu-ma apoi de ea, gafaind...
Eram in siguranta.
Am zarit luminile de la etaj aprinzandu-se si am vazut-o oe matusa Netty coborand treptele in halatul ei crem, pufos.
-Draga mea! Vanessa! O scumpo, esti bine? Esti uda leoarca! Mi-afost asa frica, te-am tot sunat si nu ai raspuns, m-ai speriat in ultimul hal! Spuse ea, stargandu-ma pe fata delicat, crezand ca obrajii imi erau uzi de la ploaie, cand de fapt chipul imi era acoperit de lacrimi.
Ma imbratisa, si dupa cum scanceam si respiram, isi dadu seama ca plansesem. I-am povestit sespre Anna, iar ea fu la fel de socata si paru trista, stiind cat de mult tineam una la alta.
Ma teimise sa ma schimb, apoi ramase langa mine in pat , mangaindu-ma oe cap si sarutandu-mi fruntea pana ce am adormit. Am ami plans, dar nu la fel de mult, caci eram extenuata, iar de aceasta data am plans de teama...
De teama acelui tip care ma urmarise...
