Alergând... ||Wattys2016

Alergând...

Rece. Tot ce îmi era în minte era cuvântul rece. Rece ca o adiere de vânt din noiembrie. Rece ca gheața. Rece ca o piatră. Rece ca zăpada. Rece ca un suflet. Ca sufletul meu, de altfel, în acel moment. Așa de rece pentru un om. Prea rece pentru un om. Mult prea rece pentru orice.

Mă vedeam în oglindă. Îmi vedeam machiajul de la spectacol prelins pe toată fața. Buzele îmi erau crăpate, uscate, gura îmi era secată de orice izvor, iar ochii îmi erau sticloși. Vedeam frica din ei, teroarea. Teroarea mea nu se putea compara cu nimic. Eram atât de terifiată de tot. Îmi mușcam buza de jos... voiam să țip. Să țip cât mă țin plămânii și totuși, să țip astfel încât toată lumea să mă audă... Oricum știam că nimeni nu avea să mă audă, așa că am rămas în aceași poziție. Nici măcar nu respiram în avans. Am rămas tăcută. Mă vedeam stând în colț, având deasupra mea bările din lemn de mahon pe care exersasem săptămâni întregi, sub mine parchetul mucegăit în colțul încăperii, culoarea ce-i era ștearsă din cauza pașilor tropăiți și a sudorii colegelor mele. Vedeam casetofonul vechi ce era așezat în partea cealaltă a încăperii. Sunetul muzicii nu se mai auzea deloc acum. Nu se mai auzea, de fapt, niciun sunet. Muzica de altă dată era înlocuită cu o liniște mormântală. Vedeam atât de multe lucruri, și totuși, nimic. Nu îmi vedeam sufletul... îmi era prea departe de locul acela. Sufletul de gheață...

Nimic nu se mișca în încăperea aceea. Nimic însemnat, nimic probabil, nimic important.

Geamul era deschis larg, iar rafale de vânt îmi ajungeau pe piele. Îmi era prea frică să închid geamul, așa că mi-am înconjurat corpul cu brațele subțiri și palide. Voiam să mă încălzesc, chiar dacă nu puteam face nicio mișcare. Eram înghețată. Eram atat de rece în interior. Cum să-ți încălzești sufletul dacă este de gheața? Cum poți să-l încălzești știind că, odată dezghețat, vei rămâne cu nimic?

Dârdâiam, dar nu de frig. Îmi era frică. Lacrimile nu s-au uscat bine, iar o altă serie dorea să de-a năvală peste obraji. Și după cum bine știam, lacrimile începuseră să-și croiască drum spre ieșire; și au reușit.

Odată cu ele, un mic suspin mi-a părăsit buzele. Mâinile mi s-au îndreptat panicate spre gură. Nu trebuia să mă audă. Îmi era frică să mă audă. Știam că nu eram singură, dar așa se simțea. Eram terifiată. Mai mult decât terifiată. Tremuram din toți rărunchii și voiam atât de mult să mor! Oricum știam că urma să dispar... Doar nu în brațele lui.

Un sunet s-a auzit deodată, când clanța ușii se mișcă anevoie. Mi-am închis ochii si m-am ghemuit mai mult în colțul în care stăteam. M-am lipit cu totul de peretele din spate. Ușa continuă să se zgâlțâie și îmi mușcam mâna pentru a-mi oprii țipătul. Tremuram, tremuram așa de tare încât simțeam că zguduiam și podeaua. Frigul m-a năpădit de îndată și mi-am strâns genunchii mai mult la piept. Mi-am pus capul între ei și mâinile la urechi. Nu mai voiam să aud nimic.

Clanța ușii continua să joace. Noroc că era blocată, deși, nu știam cât urma să țină. Mă prindea el până la urmă...