Alergând... ||Wattys2016

primul pas

Porțile de fier ale spitalului de reabilitare mintală din Detroit au sunat înfundate. Niciun zgomot nu s-a auzit înafară de acesta. Ușile dintr-un aliaj necunoscut au ascuns un trup firav de femeie, cu o claie de păr de culoare mai neagră ca smoala, iar cu ochii sfăclii, și-a mutat privirea dinspre o gratie a ferestrei spre alta. Siditoare, a lungit privirea spre micul geam prin care ea a putut privi lumea de afară. A văzut gardienii din curte cum se plimbau anevoie stânga-dreapa, stând cu spatele drept, mărșăluind, iar acest lucru a făcut-o s-o înfunde râsul. Cu o privire urâtă, un gardian s-a întors.

Micuța femeie s-a speriat și s-a lăsat în jos de îndată, ascunzându-și fața catifelată. Și-a întors privirea spre camera strâmtă. Pereții și podeaua erau făcuți din nimic altceva decât ciment turnat. Pe jos a fost pus un linoleu. Avea la dispoziție un pat cu saltea pe arce, incomod de-a dreptul, și două rafturi făcute din lemn mucegăit, care nu mai aveau mult și picau, iar pe acestea erau puse în ordine câteva romane franțuzești traduse în engleză. Nu a fost mulțumită de ele niciodată, din cauza traducerii proaste, existând extrem de multe greșeli de caligrafie, iar unele cuvinte nu erau scrise nici măcar corect, dar nu putea să se plângă; nu avea altele mai bune.

Aceasta s-a
uitat în jur și s-a minunat. Când gândea că ani de zile a fost în acea cameră obscură, iar singura tangență cu omenirea era doar un geam cu gratii puse la milimetrii depărtare, ochii i s-au umplut de lacrimi. A stat trei ani de zile aici. Trei ani amărâți... degeaba. A fost ruptă de tot ce iubea mai mult, iar acest lucru i-a pus capăt.

Cu degetele tremurânde, și-a împăturit uniforma, care i-a fost părtașă unei perioade negre din viața ei. Atingea materialul prost din bumbac, și cu buricul degetului, a aranjat peticul pe care îi era scris numele. Cu ață neagră, cusut de mână, scria Hazel Frenton. Un murmur de displăcere i-a scăpat atunci când a recitit numele. Numele ei adevărat de familie era Trenton... Nici un nume corect nu puteau scrie, concise ea enervată.

A inspirat adânc și a dat aerul afară. Imediat, râsul a bufnit-o subtil din cauza situației. Chiar dacă era de tot plânsul, îi era mult mai ușor să râdă în hohote. Defapt, i se părea chiar hilar. O noapte a durat ca toată viața ei să i se schimbe...

Dacă o cunoșteai pe Hazel, înainte de accident, nu credeai că va putea nici în cele mai negre și rele coșmaruri că va putea ajunge într-un spital de reabilitare de primă clasă. Defapt, nici dacă o cunoșteai pe-ndelete acum nu credeai asta. Toată lumea a considerat-o nebună. Nebună de legat, mai precis, iar asta a amuzat-o groaznic. Nu era nebună, nici măcar pe aproape. Știa că nu era corect să fie acolo... Iar la început, nici nu accepta asta. Primul an a fost... dezastruos. Hazel nu accepta nici în ruptul capului că a fost trimisă în acel loc. Se comporta ca o bezmetică, nu socializa cu nimeni, decât dacă, bineînțeles, țipetele la infirmierele spitalului se puneau ca socializat, și așa mai departe. Toate aceste manifestări au fost rezultatele neascultării oamenilor din acel loc. Dar acum, să fim serioși, nici ea nu s-ar fi ascultat... Cine poate crede că o fată care a fost adusă în cea mai gravă stare de nebunie în spital nu este nebună? Ai putea la fel de bine să-ți semnezi contractul pentru un loc acolo dacă credeai asta.

În schimb, în al doilea an, a fost mult mai bine. Gândirea i s-a schimbat în bine. Știa că nu avea cum să scape mai repede din acel loc cu un astfel de comportament, așa că s-a decis să se calmeze și să devină cine este defapt... parțial. Nu era tocmai cea mai ascultătoare pacientă, făcea o groază de prostii, dar totuși, nu era altceva decât o adolescentă rebelă de optsprezece ani. Măcar poate urma să i se micșoreze termenul șederii pentru bună purtare, deși, asta era aproape imposibil. În foarte puține cazuri, doctorii micșorau termenul... Măcar putea să spere. Nu era nimic rău în asta.