Alergând... ||Wattys2016

al patrulea pas

                    Hazel s-a ridicat brusc de pe pământul uscat și s-a uitat buimacă în jurul ei. În timp ce soarele apunea, iar culorile mirifice împânzeau bolta cerească, privirea sa era proiectată acolo. Asupra spectacolului în degrade. Culorile erau pătrunzătoare și se observau chiar și prin ochii săi,  bulbucați și încețoșați. Ultimele raze de soare, de mică intensitate, i-au venit în ochi, ceea ce o făcuseră să oprească interacțiunea, acoperindu-și ochii. S-a aplecat în față și a inspirat adânc.

                    A avut un vis. Un vis atât de frumos, încât i s-a părut că era pură realitate. Era ea și un băiat, de mână, în cimitir. Atât. Atât de simplu, și totuși, atât de complex. Mâinile lor se contopeau, ochii lor erau plini de scântei... plini de scântei de foc. Focul adrenalinei și al liniștii ardea în interiorul lui Hazel, un foc ce odată aprins, nu se mai putea stinge. Avea iubire în inimă, în ochii ce-i mistuiau dorință, în buzele trandafirii pline de răni provocate de adierea vântului... Avea iubire peste tot. Ce se întâmplase?

                    Din afară, Hazel era cu totul și cu totul altă persoană. Obrajii palizi de altădată erau atunci de culoarea bujorului proaspăt înflorit într-o zi de primăvară, părul negru ca pana corbului era vâlvoi și sănătos. Buzele-i erau roșiatice iar ochii... Acei ochi verzi erau plini de scântei, de frumusețe, și nu în ultimul rând, plini de viață.

                    Fericirea și dragostea i se citiseră pe față. Atât. Fericire. Dragoste. Nicidecum urmă de îngrijorare, de tristețe, de singurătate. Hazel era plină de viață, din nou. Și cu toate acestea, capul îi bubuia strașnic. Tremura din toți rărunchii de durere și avea o stare melancolică, dar era fericită, chiar dacă nu și-a amintit nimic. Ce făcuse, cu cine, unde și cum. Toată amintirea nu mai era o amintire, ci doar un vis ambiguu întipărit în minte.

                    Cu mișcări precise și-a îndreptat spatele, și fără alte gânduri păgubașe, a sărit în picioare. A răsuflat prelung. Rochia neagră îi era plinã de frunze zdrobite și bucăți de pământ lipicios. Aceasta a strâmbat din nas ofticată și a oftat brusc. Și-a curățat rochia cu mâna, cum a putut, apoi și-a îndreptat spatele.

                     Capul a continuat să-i bubuie frenetic iar Hazel și-a dus mâna la cap. Și-a prins părul între degete și trăgea. Trăgea din cauza durerii. Firele de păr se țineau puternice, deși, Hazel trăgea tot mai tare. Fericirea de mai înainte a dispărut sublim. Ce naiba făcuse?

                     Nu știa de unde a venit fericirea, durerea, de ce era în acel loc, și desigur, de ce a adormit acel loc. Simțea un gol strașnic în inimă și nu știa de unde venea. Se mai simțea singură, căci, singurătatea îi era cel mai bun prieten. Cine altcineva ar fi prieten cu o nebună? La început credea că viața i-a luat prietenii unul câte unul, dar se înșelase amarnic. Viața nu ne ia prietenii. Viața îi pune la încercare ca să vedem cine ne este cu adevărat prieten. Aparent, Hazel, nu avuse niciodată un prieten.

                    În primul an la spital, aștepta vizitele lor. Nici măcar unul nu a venit. Nici măcar unul nu a întrebat de ea. Nimeni nu știa că ea încă mai umblă pe acest pământ. Asta îi punea capac în fiecare zi... că știa că va fi mereu singură. Ea nu era nebună, nici pe departe. Dar, odată ce toată lumea îți spune contrariul, începi să te întrebi dacă chiar ești nebun.

                     Aceasta și-a slăbit strânsoarea. Nu și-a dat seama ce făcea până fața îi era udă. Plângea în momentul acela. Plângea în hohote, și nici măcar nu observase. Dădea cu pumnii de pământ, urla din toată inima, capul îi bubuia stresat, lacrimile ieșeau din abundență... și s-a oprit. S-a oprit o secundă ca să se uite la ea. Sunt nebună, concise ea. Sunt cu adevărat nebună.