Rătăcind printre gânduri (Scurte povestiri finalizate)

2. Nu am știut cum să iert - partea 1

Intru în restaurant și mă așez la masa liberă de lângă fereastră. Privesc plictisită ceasul de la mână știind deja că am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme. Răsfoiesc meniul fără să mă intereseze prea mult ce conține.

- Bună ziua, doamnă. Serviți acum sau așteptați pe cineva? mă întreabă chelnerul care a apărut brusc în dreapta mea, afișând un zâmbet ciudat de larg.

- O apă plată și o cafea neagră, îi răspund cât de amabil pot, având în vedere proasta dispoziție în care mă aflu.

Ultimele luni m-au epuizat complet, iar lupta cu demonii care încă mai bântuie prin mintea mea, mi-au transformat viața în cel mai negru coșmar. Degeaba i-am spus că l-am iertat, că am uitat și că am trecut mai departe. Sufletul meu a rămas împietrit. Am uitat să fiu fericită. Am uitat că iubesc. Am uitat să trăiesc.

Limitele mele au fost de mult depășite. M-am pierdut atunci, și fiecare încercare de a regăsi drumul către casă a fost în zadar. Nu mai știu dacă vreau sau dacă mai pot. Nu mă mai recunosc.

- Doriți să mâncați?

Același chelner însoțit de același zâmbet ciudat de larg îmi întrerupe zbuciumul gândurilor.

- Aștept pe cineva, îi răspund calm privind cafeaua neagră din fața mea.

Nu vreau să-i mai văd zâmbetul acela prefăcut. M-am săturat să-l văd pe chipul meu de fiecare dată când apar în presă. Nu mai suport să mă prefac. Nu mai pot să joc într-o piesă care nu mă reprezintă. Nu mă mai reprezintă. Nu mai sunt ce am fost. Viața mea nu mai este ce a fost.

- Hei! Aștepți de mult? Credeam că ajung înaintea ta.

Mara se apleacă spre mine, ne pupăm timid pe ambii obraji apoi o urmăresc cu privirea cum se așează pe scaunul din fața mea.

- Tocmai ce am intrat. Nu știam cât fac până aici, inventez imediat o scuză plauzibilă care să justifice într-un fel sosirea mea mult mai devreme decât ora stabilită.

- Este destul de greu să calculezi durata traseului într-un oraș pe care nu-l cunoști. Aproape că și eu mai greșesc uneori, chiar dacă locuiesc aici de zece ani.

- Au trecut deja zece ani? Parcă s-a întâmplat ieri.

- Bună ziua. Ce doriți să comandanți?

Mă întreb de unde știe băiatul ăsta când este momentul potrivit în care trebuie să-și facă apariția. Oare ascultă discuția noastră sau este doar o simplă coincidență?
Comandăm amândouă felurile de mâncare pe care le dorim, mai mult ca să scăpăm de impostor. Aproape că regret încăpățânarea cu care am refuzat invitația Marei în apartamentul ei. Ce se putea întâmpla dacă acceptam? Oricum sunt sigură că până la urmă tot acolo vom ajunge.

- Sonia! Mai ești aici sau călătorești departe, printre nori?

- Sunt aici. Nu am plecat nicăieri, o mint fără să clipesc așa cum am învățat să mint în ultima perioadă.

- Nu ești în regulă. Pe mine nu mă păcălești așa ușor. Chiar dacă nu ne-am văzut în ultimii zece ani nu înseamnă că te-am uitat. Că nu știu că ceva se întâmplă cu tine. Nu ai reușit să-l ierți, nu-i așa?

- De unde ai mai scos-o și pe asta? L-am iertat demult. Ne-am împăcat. Suntem împreună.

- Oare? Și ai bătut atâția kilometri până aici doar ca să mă vezi pe mine?

- Dacă nu aveam conferința nu ajungeam aici. Cred că a fost o greșeală din partea mea că ți-am spus. Era mai bine să citești în presă că am fost pe aici.